Un demers artistic interesant și provocator ajunge în fața tinerilor spectatori din Timișoara, începând cu mijlocul lunii noiembrie. Este vorba despre un proiect teatral intitulat Relații.Reacții.Reflecții și inițiat de Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad.
Acesta are două componete. Prima este un spectacol produs de Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad, în parteneriat cu Teatrul German de Stat Timișoara și cu Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely. Acesta abordează teme de interes pentru adolescenți și va fi prezentat în fața elevilor de clasa a XI-a și a XII-a, într-un cadru familiar acestora, în sălile de curs și sălile de festivități ale unor licee din Timișoara.
„Este vorba despre o montare a textului Sînzianei Keonig, boyz and girlz, opoveste despre tineri rătăciți care încearcă să-și găsească drumul în lumea haotică în care trăiesc. Vor fi 20 de reprezentații în 10 licee din Timișoara, urmate de dezbateri între liceeni, echipa artistică și invitați speciali. Acestea au ca subiect relațiile dintre adolescenți, relațiile pe care aceştia le au cu părinții sau cu profesorii, felul în care tinerii încearcă să-și găsească locul în societate.” – spun coordonatorii proiectului
Echipa artistică a noii producții este alcătuită din Ármin Ricz (regia), Mark-Cristopher Demeter (dramaturgia de scenă), Irina Chirilă (scenografia) și actorii: Yannick Becker (Teatrul German de Stat), Vadász Bernadett, Éder Enikő (Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely), Andrei Elek, Iulia Pop Dragoș, Ioan Peter, Oana Kun și Robert Pavicsits (Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad)
Primele două reprezentații ale spectacolului au loc în 16 noiembrie, la Colegiul Tehnic Electrotimiș. Acestea vor fi urmate, până la mijlocul lunii decembrie, de alte 18 reprezentații desfășurate în licee din Timișoara, precum: Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară, Liceul Teoretic W.Shakespeare sau Colegiul Național Ana Aslan.
Cea de a doua componentă a proiectului Relații.Reacții.Reflecții aduce în atenția liceenilor, a familiilor acestora și a profesorilor, spectacolul teatrului arădean Școala și familia, după I.L Caragiale, în regia lui Cristian Ban – prin două reprezentații care vor avea loc la Teatrul German de Stat Țimișoara. Spectacolul abordează teme precum școala, educația și familia, subiecte care fac parte din problematicile lumii contemporane. De asemenea, reprezentațiile vor fi urmate de sesiuni de dezbatere între publicul prezent și echipa artistică.
Proiectul Relații.Reacții.Reflecții este co-finanțat de Centru de Proiecte Timișoara, program de finanțare Grow Timișoara în cadrul Timișoara 2023 Capitală Europeană a Culturii.
“Castelanele” de la Zau de Câmpie
Prima poveste a campaniei Lumina din întuneric este și cea care va sta la baza următoarei expoziții a Muzeului Abandonului. Vara aceasta o echipă interdisciplinară, alcătuită din nouă specialiști: istorici, antropologi, arhiviști, curatori, oameni de comunicare și experți în noile tehnologii, au început o cercetare de teren la Zau de Câmpie.
Castelul de la Zau a fost construit între 1908 – 1912 de baronul István Ugron, membru proeminent al nobilimii secuiești și înalt diplomat în regimul austro-ungar. Odată cu instaurarea regimului comunist, proprietatea a fost naționalizată, iar clădirea a fost transformată în școală agricolă, apoi în casă de copii.
„În anii grei ai comunismului, o familie de profesori, Irina și Pamfil Moldovan, doi dascăli cu suflet care nu avea copiii lor, au luat în administrare în anul 1963 casa de copii în care se aflau 200 de fete și le-au îngrijit ca și cum ar fi fost copiii lor. În orfelinatul de la Zau de Câmpie nimeni nu avea voie să lovească sau să țipe la copii. D-nul Moldovan a organizat o fermă pe terenul castelului, astfel încât fetelor să nu le fie niciodată foame. Apoi a construit terenuri de tenis și baschet, astfel încât copiii din sat se uitau aproape cu invidie la fetele de la castel. În croitoria de la Ugron nu s-au făcut niciodată cămăși de forță, ca la Căminul Spital de la Sighet, ci lăzi de zestre pentru fete. În bucătăria de la Ugron nu s-a gătit niciodată supă de vegeta, ca la Sighet, ci mâncăruri pe care fetele și le aduc aminte și acum, după 20 sau 30 de ani. Pe culoarele Ugronului nu se auzeau țipete și plânsete, ci muzică și veselie.” Oana Drăgulinescu, fondatoarea Muzeului Abandonului
Cele peste 25 de interviuri realizate cu foști angajați sau fete care au trăit la castel, dar și sutele de obiecte și documente colectate de echipa muzeului, demonstrează că au existat insule de lumină în felul în care copiii abandonați au fost îngrijiți, protejați și iubiți în istoria recentă a României.
Iată un fragment din mărturia Mădălinei, culeasă de echipa muzeului în iulie 2023 la Zau de Câmpie: „Nu mi-a lipsit nimic. Mâncarea era foarte bună, duș cu apă caldă, patul meu, lenjerie curată, televizor, teracota cu care ne încălzeam și era cald, sală de meditații cu tablă, brad de Crăciun. La bunica acasă nu am avut niciodată brad și nici nu venea Moș Crăciun. Hainele erau toate la fel, sigur. Se umplea strada de culorile noastre când mergeam la școală și erau supra-dimensionate că așa erau anii, moda, eu știu? Dar dacă eram acasă, nu aveam nici pe sfert din ce aveam acolo…”
ZAU DE CÂMPIE – “A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea”
În timpul cercetării am auzit ca o mantră fraza: “A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea”. Mărturiile colectate la Zau de Câmpie ne-au deschis ochii asupra unei noi piste de cercetare. Dincolo de imaginile terifiante ale orfelinatelor românești din timpul comunismului și din perioada post-comunistă, dincolo de datele colectate la Căminul pentru Minori Deficienți Nerecuperabili de la Sighet, fenomenul abandonului în România a avut și lumină, iar această lumină a lăsat în urmă reziliență, capacitate de integrare socială, modele de bune practici, prietenii de zeci de ani, conexiuni emoționante cu membri de personal și profesori, care încă dăinuiesc peste timp.
Tanti Toia, bucătăreasa de la „Castel” care învârtea un polonic lung de un metru și-și comandase cuțite speciale ca să stăpânească bucatele pe care le pregătea pentru sute de fetițe, are astăzi 80 de ani. 32 dintre ei i-a petrecut în mijlocul copilelor de la Zau. Precum toți cei pe care i-am intervievat în această vară, vede încă acel loc cu frumusețea lui de odinioară, ordinea, curățenia, straturile de flori, renovările constante pe care le făceau toți membrii de personal, ca o echipă. „Etalon pe țară! Așa de gospodărită o fost…”, ne-a spus cu mândrie despre casa de copii.
Aceeași poveste am cules-o și de la doamna Lucreția din Zau de Câmpie, om de nădejde la bucătărie timp de 36 ani.
Avea 19 ani, iar castelul unde se angajase la bucătărie adăpostea o școală agricolă și nu avea încă canalizare. Aduceau apa cu căruțele de la o fântână despre care se spunea că are cea mai bună apă din zonă.
Doamna Lucreția era o copilă care crescuse fără tată și a văzut în directorul Moldovan un om organizat, sever, dar bun cu copiii. „Pentru mine a fost ca un tată. Eu am crescut acolo în anul ăla cât am lucrat…”. Pe măsură ce școala agricolă s-a transformat în casă de copii, doamna Lucreția s-a măritat și i s-a născut o fetiță. Când a revenit la muncă, în 1965, a găsit peste 200 de fete pe care trebuia să le hrănească și o gospodărie uriașă cu animale și păsări, fân de cosit și pământ de lucrat. „Nu răzbeam să tăiem găini…”, își amintește.
Când plecau fetele la oraș să-și continue studiile la liceu, bucătăreasa avea grijă să le facă pachete cu mâncare pentru drum. De Crăciun rula câte 6-700 de sarmale și pregătea și tobă, cârnați, caltaboș și mai multe feluri de prăjituri. Zilele de naștere ale elevelor erau serbate cu torturi special pregătite, în timpul unor ani în care mulți dintre copiii instituționalizați ai României nu știau că au o zi de naștere.
Știm că în amintirile multor copii care au crescut într-o instituție există și frânturi de lumină: colegi pe care-i simțeau “frați”, un educator sau o bucătăreasă care le-a devenit familie, voluntari cu care au legat prietenii, serbări sau tabere pe care le păstrează vii în gând.
Donează propria ta poveste de lumină din întunericul abandonului!
Așteptăm mărturiile dumneavoastră despre lumina din întunericul abandonului prin intermediul acestui formular: https://bit.ly/LuminadinIntuneric.
Colectăm mărturii ale foștilor copii instituționalizați, ale angajaților, voluntarilor, rudelor, familiilor adoptive care au îmblânzit acei ani; dar și mărturii despre razele de lumină care au răzbătut peste abandonurile din viața multor dintre noi – divorț, neglijență, ședere prelungită la bunici, singurătate, renunțarea la un vis important, la o prietenie sau la un spațiu care ne erau dragi.
Proiectul LUMINA DIN ÎNTUNERIC este derulat cu sprijinul AFCN – Administrația Fondului Cultural Național, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Mureş / Maros Megyei Múzeum, a Primăriei Zau de Câmpie și a DGASPC Mureș.
Proiect susținut de NEPI Rockcastle / Mega Mall și Promenada București
Parteneri media: Radio România Cultural, Gala Societății Civile, IQads, Scena9, Zile si Nopti, Iqool, Spotmedia.
Detalii pe www.muzeulabandonului.ro
