“Aici la Vatican, vă apreciem credința și libertatea”, i-a spus cardinalul Lorenzo Fazzini lui Éric-Emmanuel Schmitt, într-o convorbire telefonică total neașteptată pentru acesta din urmă. Cardinalul venea cu o propunere. Și anume îi oferea scriitorului prilejul de a vizita Țara Sfântă, cu speranța că după ce va vedea niște locuri și va avea niște întâlniri se va întoarce cu un caiet de călătorie, un jurnal.
La început Schmitt este străbătut de îndoieli, îi este greu să scape de tirania romanelor sale care se cer scrise și care îi răpesc tot timpul, se întreabă la ce bun și de ce credința sa ar avea nevoie de corporalitate. O întrebare totuși nu îi dă pace: “Nu cumva, mai presus de mine, o instanță anume îmi pregătește o surpriză?”
Așa că până la urmă va accepta. Și deși recunoaște că, de obicei, chiar și pentru o călătorie scurtă înghesuie în bagaj câteva cărți, de data aceasta va lua cu el doar Biblia.
Iar din această călătorie plină de revelații va rezulta o carte: ”Provocarea Ierusalimului”*, apărută în limba română la Humanitas Fiction, în traducerea absolut remarcabilă a lui Doru Mareș, cu o postfață de Papa Francisc.
Dar Locurile Sfinte nu se lasă ușor descoperite de omul în care raționalitatea și credința coexistă, care vrea să rămână lucid și totuși să simtă fiorul mistic. Și Țara Sfântă parcă te învață asta. Dacă la început pe Schmitt îl enervează aglomeratul, zgomotosul și murdarul Nazaret, realizează totuși că leagănul extraordinarului e, de fapt, ordinarul.
E stângaci în a practica credința în mod organizat, dar se străduiește, sfâșiat noaptea de incertitudini. „În loc să mă golesc, rămân plin de mine, de ego-ul meu”.
Reface drumul Mântuitorului fizic, dar mai ales mental, până când i se oferă, la capătul lui, și prilejul cutremurării absolute. Dar nu toate momentele sunt egale. Sunt locuri care îl mișcă profund, altele care îi trezesc curiozitatea turistică, altele care îl lasă rece. Schmitt alege sinceritatea brutală uneori, în locul clasicelor descrieri ale pelerinajelor în care cei care le povestesc par a avea o iluminare la orice pas.
„Imaginea Ierusalimului nu e în consonanță cu sensul lui. Aud aici vacarm, nu pace. Percep agresivitate, nu blândețe. Simt suspiciune, nu încredere.”
Își recunoaște și limitele răbdării și ale toleranței, întâlnind credincioși din toate cultele și națiile care se manifestă diferit, uneori strident. Ca de exemplu, un martor al lui Iehova care vestește Apocalipsa în Armaghedon. Dar până la urmă: “Credință contra credință, ceea ce e echivalent, ca în timpul unui proces, cu o mărturie contra alteia (…) Cine vede corect? Secta este întotdeauna religia altora.”
La plecare un prieten evreu i-a spus lui Eric Emmanuel Schmitt niște vorbe care au ajuns să mă obsedeze zilele acestea : “Dacă înțelegi ceva din situația Ierusalimului de azi, înseamnă că ți s-a explicat prost.” Lecția Ierusalimului pe care Schmitt o primește și ne-o împărtășește este aceea că a avea o religie nu înseamnă că deții adevărul absolut. „La Ierusalim, unde a început totul, nimic nu este încheiat”, mai spune autorul, care se întreabă cu câteva luni înainte de conflictul de acum: „Ne vom arăta vreodată demni să acceptăm provocarea Ierusalimului?”
„Am mers pe lângă zidul de separare dintre Israel și Palestina. (…) Și nu numai urâțenia lui e scandaloasă, zidul astupă întreg orizontul, fie el vizual sau mental. (…) Sancționează un eșec, nu unul de securitate fiindcă a redus numărul de atentate-sinucigașe ci un eșec istoric și politic, întruchipează imposibilitatea de a ajunge la pace.”
Sigur că pelerinul de azi este diferit de pelerinul de ieri. Știința a explicat multe miracole. Este mai fragil și neajutorat. Iar concluziile drumului inițiatic sunt diferite, de la om la om.
„Am învățat să privim lumea prin intermediul conceptelor, cunoștințelor, ideologiilor, dincolo de așteptările noastre și de punctele de interes unice. Nimeni nu pricepe realitatea pură, fiecare discerne cu ochelarii pe care și i-a pus, ceea ce pare prodigios, în cutare epocă, schimbă categoria atunci când știința elucidează problema. Iată de ce minunile sunt tot mai rare din veac în veac. Nu exclud miracolele, totuși renunț să-mi mai sprijin gândirea pe ele.”
Această provocare a Ierusalimului pe care Schmitt a acceptat-o și ne-a redat-o într-o carte, se încheie minunat cu o postfață pe care Papa Francisc a scris-o, după ce l-a invitat, la întoarcere, la Vatican.
Schmitt are fani absoluți. Nu mă număr printre ei. M-am lăsat însă sedusă de această carte închipuindu-mă în locuri în care acum nu mai pot merge. Am călătorit cu el, am fost și nu am fost de acord. Dar ceea ce Papa Francisc i-a dăruit printr-un mesaj pe WatsApp, sunt rânduri de capodoperă. Las aici fraza din urmă:
“Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și în ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate, în unica familie omenească. Numai având conștiința acestui fapt, putem construi un viitor posibil, făcând să tacă armele distrugerii și ale urii și răspândind în lumea largă blândul parfum al păcii pe care Dumnezeu ne-o dăruiește neobosit.”
Anamaria SPĂTARU
*Provocarea Ierusalimului. O călătorie în Țara Sfântă de Éric-Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: seria de autor de Éric-Emmanuel Schmitt
Traducerea: Doru Mareș
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 224
