Aștept de vreo patru ani ieșirea în lume a lui Gabriel Florin Macsim*. Cîștigător al unui concurs de debut de la o editură importantă, pandemia i-a suprimat bucuria (fie-mi scuzată rima involuntară) și l-a supus unei lungi cazne. Cazna așteptării fără termen. Ce autor nu suferă dacă numără zilele și vede că nu-și vede cartea? Dar cei mai destoinici cititori l-au putut descoperi, pe rînd, în paginile revistei ”Iocan”, în antologia KIWI și în revista ”Timpul”.
Așadar, bun debutul și bun venit, Macsim, cu „cs”, nu cu „x”!
Volumul de proză (nu prea scurtă) „Vezi mîinile mele” (cu „î”, nu cu „â”) este unul unitar, cu o temă care domină toate povestirile: miracolul. Peste tot, supranaturalul își vîră coada sau limba despicată în realitatea palpabilă, răsturnîndu-i sensurile. Un invalid simte că îi crește, miraculos, membrul amputat, ca unui axolot. Nimic, nici un medic nu îi mai poate extrage credința într-un miracol. De fapt, sub credința asta se ascunde altceva, mult mai fragil, un paradis pierdut. O babă adoarme-n biserică. Baba e răcită cobză și miroase a pipi de pisică. Și, cum moțăie ea pe scăunelul ei, adoarme. Și… Și? Întreabă cititorul curios la culme? Ei bine, dacă e să-l luăm de bun pe Caragiale, halba de bere ridicată de Petru deasupra capului fostului prieten Paul va executa un dublu ritberger spre uimirea cititorului. Totul se leagă, se dezleagă și semnificațiile fug care-ncotro, ca mărgelele. Dar pînă la mister te mănîncă sfinții (asta e din altă poveste, „Vezi mâinile mele”). Viața anterioară a Mariei iese prin toate crăpăturile decorului și ascunde pe nebăgare de seamă punctul culminant. Ceea ce contează mult pentru autor e ca un final predictibil să crească, să se coacă, asemenea unei infecții, în mintea cititorului, dar, la sfîrșit, să rămînă surpriza. Cu o boare de îndoială. Apoi, în nuvela principală, Gabriel atacă o teme veche, distopia, pe care o conduce în grandios și grotesc, cu un zîmbet matematic în colțul gurii. Ne găsim la sfîrșitul secolului XXI, într-o societate industrial-bisericească, într-o afacere complexă de extragere a tuturor resurselor din oameni, organizată militar, dar neapărat impunătoare. Ironia, la care aș vrea să vă fac martori, e de o mare, mare finețe. De aceea, nici nu mă tem de reacția bisericii, dacă va apuca vreodată să-i parcurgă povestea. Citez, să ne distrăm: „Numele sfinților sunt pe măsura imaginilor. Sf. Ștefan E254 Caragenan de la Luciu, Preacuvioasa Bianca E100 Curcumina de la Cochirleanca sau Sf. Ier. Mario E1105 Lizozim de la Tg. Cărbunești.” Sau „Odată trecut de porți simți cum aerul se răcește brusc și mirosul de tămîie îți năvălește în nări. Mii de dispersoare încastrate în pereții învăluiți de lumina neoanelor împrăștie la intervale regulate vapori de agheasmă. Nu ai voie să vorbești sau să înregistrezi. Sunetul grav-suav al muzicii ambiental-bizantine îți face plămînii să vibreze. Un tur complet durează o oră și jumătate, așa că se întîmplă ca unii vizitatori, copleșiți de ameţeală, să vomite în colectoarele metalice dintre picioare.” Departe de a fi o poveste împotriva credinței, este un atac crud, nemilos împotriva ipocriziei. Iar finalul, ei, finalul e din altă lume, cu totul altul decît ne-ar fi lăsat să ne imaginăm. Tot ce pot să vă spun e că acolo se bat cap în cap două miracole care nu pot și nu au voie să stea împreună. Ca sentiment (apăsător, lipsit de speranță) și ca twist prozastic, mi-a adus aminte, nu știu de ce, de ”Deșertul tătarilor”. Dar nu altfel se desfășoară „Cineva va muri”. E un soi de ocol dat de cîinele de pază al democrației, presa, unui miracol pur sînge. Un anumit Vladimir face minuni și „și moartea s-a speriat de puterea asta a lu’ Vladimir și de atunci nimeni nu mai moare lângă El.” Evident, autorul evită capcanele facile ale expozițiunii și găsește un final miraculos. Așa, poveste lîngă poveste (nu o să le pomenesc pe toate), un aer, o tensiune, un ceva obscur învăluie cititorul. Poate, bietul de el, să rîdă, dar nu are cum să nu se simtă tulburat, confuz, vindecat, toate deodată. Aici, probabil, stilul lui Gabriel Macsim joacă un rol important. Pentru că are un soi ingenuu, dar rafinat de răbdare, să potrivească cuvintele în fraze care se atașează de subiect. În unele povestiri, chiar pare un virtuoz muzician, care acordează cuvintele.
Însă nu peste tot. Aici îi fac un reproș. Obsedat de reflexia matematică a cuvintelor în realitate, uneori, precizia și minuția descrierilor (un element cheie în cucerirea cititorului), mi se pare că sare calul și pierde tempoul. Da’ nu vă uitați la mine. Eu sînt cusurgiu, mai bine citiți-l cu ochii voștri și veți vedea că miracolul vine, însă nu se lasă prins.
Florin IARU
*Gabriel Macsim, „Vezi mîinile mele”, editura Polirom, 2023, 192 pagini
