„Nu căutați formule obscure, nici mistere. Eu vă dau bucurie pură. Priviți-le până când veți vedea.” (Brâncuși)
Timișoara parcă înflorise în ziua deschiderii expoziției “Brâncuși: surse românești și perspective universale”. Pe străzile din jurul Muzeului de Artă, emoția și entuziasmul se citeau în privirile celor care așteptau, deja cu ore inainte, ca ușile să se deschidă. Tot Bucureștiul cultural era acolo, jurnaliștii se întreceau să mai afle ceva, să prindă câteva cadre bune, artiști din toate domeniile așteptau și ei întâlnirea cu artistul absolut.
La ora vernisajului ne-am strâns cu toții pe scările muzeului. Aveam senzația că dincolo de ușă ne așteaptă un fel de curte a miracolelor, eram nerăbdători ca niște copii. Din fericire discursurile formale nu au durat mult și a venit momentul cuvântului doamnei Doina Lemny. Erudiția sa, pasiunea și iubirea care i se citeau în glas, m-au făcut să mă gândesc o clipă că probabil de acolo, din cer, Brâncuși însuși și-a ales exegeții, ca să fie pe măsura lui.
Am aflat pe surse că doamna Lemny a făcut niște presiuni extraordinare, niște demersuri extrem de complicate ca anumite lucrări să ajungă în țară. A dorit o expoziție dedicată românilor, a muncit pentru ea și nu a admis compromisuri.
“Expoziția organizată la Timișoara încearcă să puncteze anumite aspecte ce evocă legătura artistului cu țara sa natală, cu arta și literatura românească, lăsând publicului libertatea să sesizeze aceste relații după propriile intuiții și sentimente”, a spus Domnia Sa.
În sfârșit ușa s-a deschis și am pășit cu toții în penumbra care învăluia lucrările luminate discret, fin, în tăcerea special creată de pereții antifonați și ne-am izolat cu totul în lumea brâncușiană. Arhitectul Atilla Kim a reușit o punere în scenă care sunt convinsă că l-ar fi mulțumit pe deplin chiar și pe sculptor.
Ne-am mirat întâi de Ecorşeul cu care Brâncuși îşi încheia în 1902, la 26 de ani, studiile la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, considerat un canon estetic, sculptural și anatomic, realizat împreună cu prof. Dimitrie Gerota. Răvășitor apoi am găsit ansamblul funerar în amintirea avocatului Petre Stănescu, mort la 31 de ani, la 5 luni de la căsătorie. Acolo, un nud de femeie, în genunchi, reușește să esențializeze și să transmită direct disperarea, iubirea și dorul.
Din nou suferință transmite Supliciul, lucrare expusă la Salon de la Société Nationale des Beaux-Arts din Paris în 1907. Apoi am pășit în camera Săruturilor. Sărutul lui Brâncuși marchează o ruptură cu tradiția. E o declarație de independență față de estetica naturalistă a lui Rodin. Odată cu ea decide să practice cioplirea directă, fără a trece prin modelaj.
Am înaintat apoi cu și mai multă emoție prin etapele creației și vieții lui Brâncuși. I-am admirat fotografiile, am citit scrisori care i-au fost adresate, versurile unei melodii compuse de el, ne-au fermecat sculpturile celebre pe care le-am putut privi din toate unghiurile: Somnul, Cap de copil, Începutul lumii, Muzele, Torsul și în final Măiastra, prima sculptură pe această temă, din bronz, așezată pe un soclu de calcar, din 1911, o pasăre miraculoasă din poveștile populare românești, care se transformă în prințesă.
Alături de ea, ideea de zbor este întruchipată în Pasărea în văzduh. “Aceasta este o pasăre – cu această sintagmă am putea sintetiza un proces celebru deschis de Brâncuși împotriva autorităților vamale americane în 1926, când opera trebuia să fie inclusă în expoziţia sa personală de la galeria Brummer din New York, dar nu este considerată operă de artă și deci e taxată ca o bară de metal. În 1928, artistul câștigă procesul, o incontestabilă victorie a artei moderne.” (Daria Ghiu)
Sunt convinsă că o mare parte din emoția și bucuria trăite s-a datorat audio-ghidului realizat de Radio România Cultural, cu texte de Daria Ghiu, datorită căreia Brâncuși a devenit accesibil tuturor. Actorii Florin Piersic Jr. și Ana Ularu au luat foarte în serios misiunea lor de a-l povesti pe Brâncuși și au făcut-o cum nu se poate mai frumos.
Am plecat din expoziție întrebându-mă ce am fi fost fără Brâncuși. La fel cum, la abia încheiatul festival Enescu, m-am întrebat ce am fi fost fără Enescu. Opera lor a fost folosită în fel și chip. Uneori chiar propagandistic. Dar ei sunt mereu alături de noi să ne amintească esența noastră. Să ne salveze când etic, estetic și moral ne simțim pierduți.
În rest, cheia receptării operei sale ne-o dă tot Brâncuși, pe un ton categoric: „Nebuni sunt toți aceia care consideră sculpturile mele drept abstracte. Ceea ce cred ei că este abstract este tot ceea ce poate fi mai realist, căci realul nu însemnează forma exterioară a lucrurilor – ci ideea și esența fenomenelor.”
Anamaria SPĂTARU
„Brâncuși: surse românești & perspective universale”, cea mai importantă expoziție dedicată marelui sculptor în ultima jumătate de secol în România, este finanțată de Consiliul Județean Timiș și este co-organizată în Capitala Europeană a Culturii de către Muzeul Național de Artă Timișoara, Fundația Art Encounters și Institutul Francez din România, prin filiala sa din Timișoara.
