Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul ”Printre zeii goi. India, între extaz și miracol” de Radu Polizu, publicat de curând în colecția Hexagon. Cartea de călătorie.
„Radu Polizu, un călător pasionat cu un ochi antrenat în descoperirea lumii, are abilitatea să creioneze peisaje, să creeze atmosfera locului și să înfățișeze portretele oamenilor pe care îi întâlnește, oferind o perspectivă corectă și originală asupra unui spațiu fără timp, un loc unic în spiritualitate, arhitectură și cultură. Printre zeii goi este o evocare vie a Indiei, descriindu-i complexitatea prin prisma curiozității neobosite a autorului.” (Carmen Firan)
„Am vrut să scriu despre India pe care o iubesc, menționând mai puțin bijuteriile sale arhitecturale sau destinațiile turistice promovate în pliante și concentrându-mă pe perspectiva călătorului care nu-și poate reține uimirea în timp ce descoperă această țară minunată.” (Radu Polizu)
Radu Polizu (născut la Bucureşti) a părăsit România cu doi ani înainte de 1989, mutându-se în SUA, unde a urmat o carieră în televiziune, dezvoltând compania FlyingMonk, specializată în inginerie de media şi producţie de documentare culturale. Călătorind independent, a filmat în mai mult de 80 de ţări, concentrându-se pe tradiţiile şi cultura locurilor vizitate. Când nu călătoreşte, oferă consultanţă pentru dezvoltarea de studiouri de televiziune şi companii de media în New York, scrie şi editează filme documentare şi publică pe blog eseuri de călătorie (flyingmonk.com). În 2016 i-a apărut la Scrisul Românesc prima carte în limba română, Cartea poveştilor uitate, relatând întâmplări din peregrinările sale în jurul lumii pentru filmări. Between Ceausescu and Fidel a apărut la New Meridian Arts în 2018 şi apoi în limba română în 2020, la Eikon. Tot la New Meridian Arts i-a apărut în 2022 versiunea în limba engleză a acestei cărţi, Among Naked Gods. În prezent locuieşte la New York.
Fragment din capitolul Very good hotel, sir!
— Very good hotel, sir!
Dacă auziţi pe cineva recitând această propoziţie în India, trebuie să fugiţi mâncând pământul. Iar dacă o rosteşte vreun şofer de taxi sau de tuk‑tuk, vă garantez că afirmaţia nu are nicio legătură cu starea locului de cazare. S‑ar putea ca acesta să fie acceptabil pentru şoferul care vă îndrumă spre el, dar cel mai probabil afirmaţia lui se datorează comisionului pe care l‑ar putea primi de la hotel dacă aţi avea curajul să rămâneţi acolo.
Am închiriat o maşină în Kanyakumari, care m‑a dus prin toată Kerala şi jumătate din Tamil Nadu. Atât timp cât am avut maşina închiriată, şoferul cunoştea oraşele şi hotelurile bune, ducându‑mă în fiecare seară să înnoptez într‑un loc decent. În ultima parte a călătoriei în Tamil Nadu, am renunţat însă la maşină şi m‑am decis să mă alătur localnicilor, călătorind împreună cu ei cu autobuzul, o experienţă care în sudul Indiei poate fi mult mai bună decât în nord.
Am ieşit din autogară după cele câteva ore bune petrecute în zgâlţâiturile autobuzului.
— Vă rog să mă duceţi la un hotel din oraş, i‑am spus şoferului de tuk‑tuk care apăruse ca din senin în faţa mea.
Eram în Vellore, un oraş în care se află un templu fabulos, acoperit în întregime cu aur şi construit datorită muncii caritabile a lui Sri Sakthi Amma, ale cărui afişe acopereau fiecare panou publicitar din oraş de parcă ar fi fost în campanie electorală.
Şoferul s‑a uitat la mine, încercând să‑mi citească intenţiile. Ştiam din experienţele trecute ce avea în minte. Dar ştiam, de asemenea, că cel mai important era să evit să‑i răspund la întrebarea automată care venea ca un laitmotiv:
— Cât doriţi să plătiţi, domnule?
Răspunsul ar fi fost lipsit de sens, iar el m‑ar fi dus în aceleaşi locuri, doar că pentru un preţ mai mare. Aşa că i‑am dat răspunsul care bănuiam că are cele mai multe şanse de reuşită:
— Vă rog să mă duceţi la un hotel bun. Un loc frumos şi curat.
M‑a măsurat din cap până în picioare şi mi‑a cerut o sumă destul de piperată pentru cursă. Habar nu aveam unde era staţia de autobuz în oraş şi am presupus că preţul era probabil rezonabil, aşa că am acceptat şi m‑am urcat în tuk‑tuk. Dar, spre surprinderea mea, imediat după ce a ieşit din staţia de autobuz şi a intrat pe şosea, a oprit la mai puţin de 200 de metri în faţa unui „hotel foarte bun, domnule”. Holul era pustiu, iar întregul loc arăta fantomatic. Biroul de la recepţie părea să fi fost spart de o lovitură de picior, care, cel mai probabil, aterizase acolo în timpul unei altercaţii referitoare la diferenţele de opinie privitoare la cât de bun era hotelul. Pereţii erau scorojiţi, iar buruienile invadau un fel de curte interioară, dând întregii clădiri aerul că ar fi fost abandonată. După un timp, am auzit ţipete pe coridorul din apropiere, iar recepţionerul a dat buzna, urmat de un client nemulţumit care urla în urma lui, plângându‑se de cameră. După tonul discuţiei, nu puteam să pariez că nu va urma şi o bătaie, aşa că am părăsit pe furiş recepţia şi i‑am spus şoferului că ar fi mai prudent să căutăm alt loc. În plus, hotelul părea să fie departe de centrul oraşului.
A început să protesteze şi a vrut să mă taxeze pentru noua cursă. Tipic indian. Din fericire, petrecusem suficient timp în această parte a lumii pentru a şti cum să domolesc astfel de şarade.
— Unde vreţi să staţi, domnule? m‑a întrebat în cele din urmă, de parcă aş fi fost în Vellore de când mă născusem şi cunoşteam oraşul stradă cu stradă.
— Duceţi‑mă oriunde aş putea găsi un hotel mai bun. Dar nu într‑un loc ieftin şi murdar. Alegeţi un loc frumos. Hai să căutăm în centru, lângă fort, i‑am spus, gândindu‑mă că mulţi călători ar dori să stea în centru pentru a vizita fortul ruinat. Am plecat în trombă din faţa hotelului, intrând pe drumul principal, şi, după ceva vreme, care ar fi putut justifica tariful iniţial, am ajuns în centrul oraşului, unde mai multe clădiri vechi cu două etaje erau aliniate în faţa crenelurilor fortului. Arătau doar puţin mai bine decât fortul în ruină din secolul al XVI‑lea.
— Ăsta e un loc bun, domnule, mi‑a spus el cu toată convingerea, arătând spre una dintre clădiri, care abia dacă avea uşă la intrare.
Înăuntru, hotelul era tern şi murdar, nefiind măturat de generaţii. A apărut paznicul, un bărbat foarte bătrân, îmbrăcat într‑un dhoti, şi a încercat să‑mi explice că totul fusese spălat şi curăţat lună. Am presupus că acest lucru s‑ar fi putut întâmpla cândva în istoria recentă, dar nimic din felul în care arăta hotelul nu dovedea acest eveniment festiv. Camerele erau ca nişte celule, cu paturi făcute dintr‑o scândură pe care era aşezată cu generozitate o saltea de paie pătată şi ruptă, fără cearceafuri sau pernă. Niciunul dintre paturile „de hotel” nu avea vreo urmă de aşternut, probabil pentru că praful care intra pe fereastra crăpată le‑ar fi acoperit în timp record.
— Doar 600 de rupii, domnule. Un hotel foarte bun, a strigat îngrijitorul când m‑a văzut că încep să cobor scările. Pot să vă arăt camera de lux, a continuat el, deschizând uşa către o încăpere identică, ce nu avea nici măcar saltea, în schimb avea o fereastră încă nespartă, acoperită însă de un strat de praf atât de gros încât puteai doar să ghiceşti dacă afară era zi sau noapte. De aici aveţi o vedere mai bună spre fortăreaţă, l‑am auzit strigând când am ajuns în stradă.
Poate că hotelul era groaznic, dar PR‑ul şi marketingul erau remarcabile.
Eram deja sătul, dar am făcut tot posibilul să‑i spun politicos şoferului că încă eram în căutarea unui loc foarte curat şi frumos, indiferent cât ar fi costat, încercând să văd cât de creativ putea să fie. Fără să‑mi dau seama, pornisem pe drumul către o aventură pe care nici măcar nu mi‑o puteam imagina.
Următoarea „cameră foarte bună” a fost într‑un hotel asemănător unui buncăr.
