”În căutarea liniștii”, de Gheorghe Filip. Volum de proză scurtă, în pregătire la Editura Tracus Arte.
Născut în 1945 în Dumbrava, jud. Prahova, Gheorghe Filip face școala elementară în satul natal, liceul la Ploiești și Facultatea de Filologie la București. A fost profesor la Alexandria, iar din anul 1969 redactor la ziarul Teleormanul, pe care îl conduce din decembrie 1989 până în 2003.
După 1990 înființează Ed. Teleormanul liber și revista Caligraf. În 1983 debutează, la Ed. Scrisul românesc, cu volumul de proză scurtă Nevoia de amintiri. Publică un alt volum de proză scurtă Cămașa de duminică. Îi apar romanele: Muzeul viu, Între două lumi, Castelul cu ferestre galbene, scrise înainte de 1989. Sub genericul Magia nisipurilor publică, după 1989, cinci romane despre complexa perioadă de tranziție: Directorul de imagine, Vine președintele, Nepotul lui Mefisto, Crucea Sudului și Fecioara de aer. În anul 2016 publică, la Ed. Tracus Arte, volumul de proză scurtă A doua viață, iar în 2019, la Ed. Semne, volumul de proză scurtă Zarea de cenușă a speranței, premiat de Filiala de proză București a Uniunii Scriitorilor în anul 2019. Recent, a publicat romanele Orgiile de la Glimboca (Ed. TipoMoldova), Trâmbița primului înger și Cum să schimbi lumea (Ed. Hoffman). A mai publicat volumul omagial Marin Preda pe meleagurile natale, în anul în care scriitorul ar fi împlinit 80 de ani, și Cavalerii comicei figuri – eseu despre lumea lui Caragiale, precum și volumul de versuri Vremea parodiilor.
”Cealaltă ființa a mea”, de Ramona Müller. Volum de versuri apărut cirând la Editura Tracus Arte.
Prin acest volum, poezia Ramonei Müller se esențializează și se amplifică în același timp. „Înăuntru suntem toți”, cum spune. Poemele capătă o respirație amplă, sunt rostiri sacadate și instrumente în încercarea de recompunere a identității.
Solemnitatea și dramatismul imaginilor (dreptul de a fi) prind cititorul sub un înveliș greu de întrebări. Revelarea „celeilalte ființe” este ca o naștere, dureroasă și miraculoasă și… o revelație de sine. „după ce deschid fermoarul pielii/ seninul descărnat/ mi se lipește de viscerele/ singurului verb adormit în poziția fetusului”. Nu sunt versuri „incandescente”, ci de o răceală calculată, analitică și prin asta percutantă în adâncul ființei care-și face, ca orice poet autentic, seppuku în public. „dorul de înălțimi/ face poemul să crească/ din smintitele simțiri”. Femeia este personajul central al acestor viziuni: „femeia cu pantofi roșii lăcuiți/ sparge geamurile vitrinei/ și coase toate cioburile/ cu degetele pline de sânge”. Ceea ce-mi place să numesc gestul poetic are, cum se vede, la autoare o mare acuitate și îndrăzneală.
După cum nici rostirea sentențioasă nu lipsește: „negreșit nu ești tu/ sâmburele Judecății de Apoi”. Dar fiecare carte ne supune unei astfel de judecăți, cu ființa noastră din adânc cu tot…
Christian Crăciun
