ARCUB, cu sprijinul Primăriei Capitalei, în parteneriat cu Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Ministerul Culturii, Muzeul Național al Literaturii Române și Biblioteca Academiei Române, organizează evenimentul: MIRCIA DUMITRESCU – DESEN / GRAVURĂ / PICTURĂ/ SCULPTURĂ/ CARTE BIBLIOFILĂ, expoziție dedicată Academicianului Eugen Simion, care ar fi împlinit 90 de ani.
Vernisajul va avea loc miercuri, 10 mai 2023, ora 17.00, la CENTRUL CULTURAL ARCUB (Str. Lipscani 84-90), în prezența artistului Mircia Dumitrescu (grafician, membru corespondent al A.R.) și a invitaților săi. Prezintă criticul de artă și scriitorul Pavel Șușară.
Expoziția va fi deschisă în perioada 9 – 30 mai 2023. Agențiadecarte.ro este partener media al evenimentului.
***
Expoziția este de amploare, întrucât prezintă lucrări de debut artistic, dar și lucrări realizate recent, acoperind o gamă largă de tematici și expresivități, de la desen până la pictură, gravură, sculptură și carte bibliofilă, evocând prin aceasta prezența poetului Nichita Stănescu, care ar fi împlinit anul acesta 90 de ani ca și colegul său ploieștean Profesorul Acad. Eugen Simion, critic și istoric literar, Președintele Academiei Române între anii 1998-2006.
Expoziția prin excelență este și aniversară având în vedere că au trecut 50 de ani de la prima expoziție personală al artistului Mircia Dumitrescu, de la Galeria Simeza în 1973.
Despre artist Ion Frunzetti scria (extras din revista „Contemporanul”, octombrie 1977):
„Arta este vie, la fel ca orice ființă, cu excepția cazului în care cineva încearcă să o fabrice într-o eprubetă.
…Valorificarea tradiției este, din punct de vedere stilistic, caracteristică prezentului: ceea ce prețuim din trecut înfățișează cine suntem astăzi. Trecutul este în același timp, multiplu și unitar.
Depinde de ceea ce știm, cât de mult știm și cum îi facem pe alții să știe despre asta. Să nu uităm că, în sculptura românească, în afară de Valbudea – Paciurea – Medrea – Popovici care a existat și încă înflorește, sau celălalt grup, Georgescu, Jalea, Anghel, care este și el productiv, există și Gănescu și ai lui, grotesc expresiv, care se leagă în zilele noastre de Mircia Dumitrescu și de Niculae Păduraru, și, mai ales, este Brâncuși, de la care mulți și-ar dori să se revendice. Putem afirma că doar arta produsă după una dintre aceste filiații este realistă? Asta e greu de crezut. Relația dintre realism și inovație poartă, de asemenea, o meditație mult mai profundă.”
Artistul Mircia Dumitrescu declară:
„În fața vieții deschidem ochii cu fascinația uluită a ucenicului, dar chiar și la adultețe, starea mirării, a întrebărilor nu ne părăsește.
… Aici, la întretăierea drumurilor, rămânem dornici de comunicare, capabili de acumulări rapide, iscoditori, având tradiția ca temelie și orizont, aspirând către o lume miraculoasă, deținătoare a fenomenelor ascunse ale lumii.
Ne plasăm în mod firesc în «ariergarda avangardei» (cu toate că am surprins Occidentul cu Enescu, Eminescu, Brâncuși, mari constructori, dar și deconstructori precum Urmuz sau dadaiștii). Înțelegem că prezentul este atât al tradiției trecutului identitar, de care suntem atașați și care ne-a zidit ființa, cât și al moștenirilor universale.
Ideile enunțate rezonează cu îndrumarea și gândurile profesorilor și mentorilor mei de la care am învățat să nu mă așez în sfera unor experiențe care nu îmi aparțin.
Intuitiv, m-am îndreptat către un expresionism înrudit cu manierismul, spre o metaforă în căutarea unor imagini în care se pot descifra semnele absolutului.
Desenul după natură este maestrul de necontestat care mi-a dezvăluit limitele puterii mele de observație, dar și ale memoriei. Aparțin categoriei de artiști în care legătura cu natura este esențială, dar pe care o trădez bazându-mă pe o atmosferă subiectivă și o memorie afectivă. Altfel spus, remodelând natura, mă folosesc de orice formă care este interior necesară, nefixându-mă însă în nicio manieră sau stil decât cel propriu.
Desenul, în care Nichita mă reprezintă cu un ochi complet închis, iar celălalt ca o lună plină care se reflectă în undele apei, mă caracterizează. Dincolo de redarea și așezarea elementelor, conținutul ideatic determină experiența formală a imaginii. Desenul mi-a facilitat exprimarea frământărilor tinereții, ca și pe cele ale adulteței, de la sentimentul singurătății la tirania și, totodată, fascinația morții. Pe scurt, frământările propriului drum, care este al tuturor. Formele realizate nu pot fi imitate, ele păstrează viziunea personală a desenului interior, deci a înțelegerii personale a spațiului și a expresiei.
Studiul după model al anilor de ucenicie a fost dominant. Mă gândesc cu respect la toți profesorii de la care am deprins tehnici și care mi-au împărtășit subtilitățile artei desenului: Eugen Schileru, Vasile Kazar, Gheorghe Ghițescu, Horia Teodoru, Ion Frunzetti.
Am fost atras de arta gravurii, întrucât este o artă a măiestriei mâinii, care educă ochiul și care oferă, pe lângă rezistența materială, posibilități rafinate de reprezentare.
Deformarea desenului, iluziile liniilor, cu posibila apariție a luminii și umbrei, dar și cu strălucirea care te îmbie să imaginezi un alt contur, mai apropiat de privitor, m-au îndreptat către o modalitate personală de sugestie vizuală.
Astfel, pentru gravura în lemn am renunțat la obișnuitele dăltițe de gravură folosind cuțitul japonez cu lame mobile care m-a lipsit de corvoada ascuțirii dăltițelor, așa cum, în sculptură, pentru rapiditatea degroșării, mă folosesc de mijloace tehnice. În fond, toate uneltele sunt mijloace pe care le adaptezi pentru a-ți face munca mai ușoară și pentru a te apropia rapid de esența ideii, a obiectului. Cât despre sculptură, aceasta a fost o «prelungire» a sugerărilor spațiale ale desenului din suprafețele bidimensionale.
La prima expoziție personală (1973, București, Galeria Simeza), pe lângă gravură, am prezentat și lucrări în lemn pe care le-am intitulat «gravuri spațiale». Sculptura, în general, mă nemulțumea prin mimarea realului, dar în același timp nu doream să părăsesc realul. În fond, orice volum poate fi luat în posesie, în totalitate, prin cele trei unghiuri vizuale. Singura chestiune este să reușești să refaci legăturile dintre planuri. În acest sens, iluziile adâncimilor sunt utile, desenul interior al sculpturii se construiește dezvăluind. Devoalarea nu urmărește să redea o copie, se petrece sub proprii ochi și se realizează ca și gravura: imaginea construindu-se direct pe placă. Tot astfel, pictorii dezvăluie imaginea pe pânză, cu singura diferență că ei nu a teama de a greși, putând reveni oricând.
În sculptură, m-am folosit de un artificiu care mi-a oferit o mare libertate, și anume, ambiguitatea convexului și concavului, folosindu-mă de lumină. Suprafețele aproape plane pe care le realizez se întretaie în unghi drept atât din profil, cât și din față, îmbinându-se fie convex (curbat în afară) sau concav (în adâncime), lumina și umbra completând și iluzionând formele. În fond, aici se descoperă calitățile construcției prin negare dar și a deconstrucției prin afirmare. Oscilând cele două posibilități, creez expresivitatea plastică și pot inventa forme ce redau iluzia realului.
….
Alfabetul plastic are o gramatică precisă, a percepției vizuale, a practicii, care nu poate fi înlocuită de o critică literară. A trecut mult timp până ce Wölfflin a definit liniarul și picturalul în forma sa plastică, și mult mai mult timp până la desființarea estetică a frumosului de către Wittgenstein, cel care a vorbit despre adevăratele probleme ale esteticului neliteraturizat.”
Scriitorul Nicolae Breban, la expoziția lui Mircia Dumitrescu din 2016, de la Biblioteca Academiei Române spunea: „Mircia Dumitrescu ne oferă spectacolul unui om care intră în senectute cu o forță, cu o amploare a unui geniu neașteptat pentru el și pentru noi toți. În ultimii ani eu sunt bucuros și onorat de prietenia lui, și de câte ori ne vedem îl tracasez mereu cu întrebarea: « Când va fi următoarea expoziție? ». Îl tracasam ca să n-o mai amâne, pentru că el era tentat mereu să o amâne. Acest artist are o anumită spaimă de deschidere, de etalare, care e o spaimă de el însuși, de fapt. Or, în cele din urmă, Mircia Dumitrescu s-a învins pe sine însuși și ne prezintă spectacolul splendid al unei mari personalități, de care noi, scriitorii, suntem mândri.“
