Romanul lui Adrian G. Romila dezvoltă într-un triptic interconectat teme precum exilul, călătoria, întoarcerea acasă, speranța, periferia. Ca-ntr-un panoptic cu oglinzi paralele, părțile trimit unele la altele și se reflectă reciproc prin numeroase analogii și corespondențe. Trei timpuri și trei lumi se concentrează în tot atâtea personaje omonime care trec în moduri diferite prin experiența înstrăinării, a neîmplinirii și a imprevizibilului. Un tânăr ofițer de marină italo-valah cu studii în Franța revine la București, în vara lui 1835, chemat de tatăl său pentru o misiune politică secretă la Constantinopol. Un universitar la litere din Constanța lui 2019, exclus subit dintr-o bogată viață afectivă și intelectuală, descoperă că scrisul nu e deloc o activitate lipsită de consecințe. În sfârșit, sclavul poetului Ovidius exersează frumusețile limbii latine alături de stăpânul său pe pământurile de la marginea lumii civilizate, în ultimii ani ai exilului tomitan. Deopotrivă roman de aventuri, exercițiu metaliterar, thriller istoric, bricolaj autobiografic și parabolă existențială, povestea prinde în țesătura sa inextricabilă polivalența de totdeauna a literaturii. Ea poate vorbi despre o mulțime de lucruri: fapte temerare, comploturi tenebroase, mirajul depărtărilor, războaie, suferințe, moarte, libertate sau iubire. Dar peste toate, ea propune un pariu identitar, folosindu-se de autorul ei. Mai eficientă ca oricare altă tehnică submarină, literatura poate scoate la lumină chiar și misterul unei epave scufundate. Iată încă una dintre mizele spectaculoase ale acestei cărți.
„Cum știm de la Curtius, metafora corabiei era pentru medievali reprezentarea cea mai frecventă a literaturii. Și pentru Adrian Romila literatura a fost dintotdeauna o călătorie, una navală, în sensul cel mai literal al termenului – implicând deopotrivă riscuri majore & descoperiri așijderea. Și viceversa: călătoria a însemnat întotdeauna modul suprem de existență al literaturii, forma cea mai adecvată de transpunere a fantasmei în real. Acasă, departe este cartea lui de blazon, intersectând spectaculos cele două suprateme: personajul Romila călătorește & se descoperă în numele autorului Romila – într-un roman care pune în contiguitate surse dintre cele mai diverse: de la Manoil al lui Bolintineanu la Levantul lui Cărtărescu, de la Jules Verne la Radu Tudoran, de la Joseph Conrad la Pynchon. Ceea ce rezultă e o carte admirabilă, deopotrivă pour les enfants et pour les raffinés – una dintre cărțile acelea rare care pot converti un călător la literatură. Și viceversa.” (Radu Vancu)
„Dacă Umberto Eco ar fi rescris Toate pânzele sus! cu Metamorfozele lui Ovidiu pe birou, ar fi ieșit Acasă, departe, acest triptic romanesc în care avatarurile livrești ale lui Adrian G. Romila pornesc în aventuri marine prin istoria ultimelor două milenii. Un spectaculos melanj de genuri literare, vorbind cu fantezie, inteligență și umor despre marile teme ale identității, libertății și exilului, un roman-corabie pe care cei mai temerari dintre cititori se pot îmbarca pentru o călătorie cum alta n-a mai fost.” (Marius Chivu)
Fragment
Lui Adrian Romila nu i se cunoşteau multe vicii, decât poate hainele dichisite, fumatul de pipă şi aroganţa unui tânăr care studiase în Franţa, o calitate rară în Valahia lui natală, unde abia atunci începea să se răspândească printre fiii de boieri învăţătura în şcolile apusene. Apoi, unii mai reclamau aerele lui de tânăr care studiase ceea ce puţini studiau în vremea aceea printre boemii din cafenelele oraşelor mari ale lumii civilizate: navigaţia pe mare. Câţi ştiau astronomie, câţi cunoşteau hărţile cereşti ale celor două emisfere, câţi puteau face transformări trigonometrice şi măsurători la orizont cu sextantul, câţi puteau citi hărţile, compasul, cronometrul, lochul şi barometrul? În privinţa amorului, nu era vreun Don Juan seducător, dimpotrivă, rămânea fidel lui Antoinette atât cât l-ar fi ţinut, era prima lui femeie dintr-o viaţă pe care o dedicase ambiţios studiului, carturilor pe punte şi instrucţiei militare, iar fidelitatea îi asigura stânca unde putea acosta de fiecare dată, ca să se pregătească de o nouă îmbarcare. Dorinţa de-a pleca mereu departe era tot un viciu, căpătat din pricina naşterii într-un loc pe care nu-l iubise niciodată, chiar dacă din când în când îi mai ducea dorul. Acum meseria îi dădea nenumărate ocazii de călătorie, dar el încă aştepta marea aventură, deşi navigase vreme de trei ani sub drapelul francez în locuri la care strămoşii săi valahi ori italieni nici nu visaseră. Ar fi putut fi orice, un război naval, o misiune în coloniile Indiilor de Est, o călătorie de prospectare a unor tărâmuri necunoscute din Pacific, un sejur în Martinica, perla Caraibelor franceze, oriunde ar fi hotărât amiralitatea fragilei restauraţii să-l trimită. De aceea acum, că se-ntorsese acasă şi fusese băgat într-o chestiune care presupunea şi o călătorie pe mare, gândea că poate va fi aceasta o mare aventură sau măcar un început. Oricum, viaţa îi stătea înainte, era tânăr şi trebuia să-şi câştige traiul plimbându-se numai pe punţi, printre catarge, tunuri şi coşuri de fum, lăsând mereu pământul în spate, la pupa. La nici 25 de ani, viitorul îl aştepta deosebit de promiţător.
Aceasta era pricina pentru care zâmbea în timp ce intra agale, cu pipa în colţul gurii, în curtea cea mare a Hanului lui Manuc. Înăuntru era puhoi de lume, care în picioare, printre proţapuri şi grătare, care printre căruţe acoperite de coviltire murdare, care mişcându-se ici-colo, urcând şi coborând ba din pivniţe, ba din prăvălii, ba din cuhnii, ba de sus, din odăile pentru oaspeţi. Se auzeau din părţi diferite cântece din gură, din cobză, din fluier, răzbăteau răcnete, chemări, nechezaturi, scaune hârşâite şi zgomote de pahare ciocnite, pocnituri ale pieselor de dame sau ale tacurilor de biliard, pluteau mirosuri de fripturi, de ciorbe, de varză murată, de rachiu, de brânză, de mangal, de fum, de sudoare de cai şi de balegă. Hainele lui alese nu mai atraseră privirile în babilonia din curte, părea că între zidurile groase ale hanului se amestecau toate naţiile şi meseriile pământului şi nimeni nu se uita la nimeni, toţi erau călători şi muşterii care-şi vedeau de treburile lor, între o plecare şi alta. Adrian Romila ocoli micuţa arteziană pierdută între căruţe şi urcă scara cea lungă până la catul cu arcade şi balustradă, care mergea jur-împrejur pe sub acoperiş pe toate laturile peretelui înţesat de camere, cerdacuri şi culoare despărţitoare. El decupa pe harta Bucureştiului de atunci, precum zidurile de cetate, patrulaterul renumitului han al beiului Emanoil Mârzaian, mort de mult la vremea aceea şi îngropat tocmai peste Prut, în pământurile ajunse gubernie rusească şi vândute de turci ţarului tot aici, într-una din camerele cele mari. Tânărul căută cu privirea odaia de care-i spusese taică-său, dar se codi puţin, numărând şi încercând să-i cunoască aşezarea între celelalte. Când o găsi, în sfârşit, intră şi rămase în picioare, să se obişnuiască ochii cu întunericul şi trupul cu răcoarea din ea. Erau numai vreo două divane lipite de pereţi şi patru mese înăuntru, pe mijloc, la care oamenii mâncau, beau, fumau şi vorbeau cu glas mic, aproape murmurat, aşa încât odaia părea o oază de linişte faţă de ce se petrecea afară, în curte. Îşi scoase ţilindrul, îşi dezlegă lavaliera şi se aşeză la masa de sub fereastră, singura la care nu stătea nimeni şi prin care soarele lumina înăuntru în fâşii ca nişte lame de praf. Făcu semn feciorului care servea să-i aducă un cărbune aprins pentru pipă şi, când acesta veni cu jar strâns într-un cleşte de fier, îi ceru o cafea şi-i şopti la ureche ceva. Feciorul dădu din cap şi dispăru repede printr-o uşă din dos, prin care intră, după o vreme, un bărbat voinic, părea sub 30 de ani, în straie nemţeşti croite din şiac, cu barbă neagră, pălărie cu boruri mari şi cam pleoştite şi nişte ochelari rotunzi din sârmă subţire aşezaţi pe nas. Părea dascăl de şcoală, amploaiat străin sau avocat, oricum, orăşean sadea sau călător apusean, după aerul său ales. Se aşeză la masa lui Adrian Romila şi-l întrebă încet, dar răspicat:
— Aveţi vreun act osebit pentru mine?
— Nu, domnule, nu am, răspunse la fel de răspicat Adrian Romila. Voiam doar să vă cunosc.
După derularea corectă a parolei, cei doi se lăsară pe spătarele scaunelor, zâmbiră şi-şi întinseră mâinile peste masă, ca să se prezinte.
