Noul volum de versuri al lui Bogdan O. Popescu, (Cartea Războiului, Editura Vellant, 2022), vine cu detalii variate dintr-un „continuum” plin de pasiune, cu evadări abisale prin tunelul istoriei, revenirile în actualitate fiind la fel de tușante. Poetul hipertrofiază programatic pentru aflarea acelor nuanțe stabile dintr-o contingență supusă tiraniei lui Marte. Mutațiile sunt nu o dată contondente, imagini care nu pot fi uitate cu ușurință: apoi a venit cutremurul adevărat, care a scufundat carele de luptă în crevase/ a lovit viaductele, a aprins focurile de nestins mai apoi/ timpul a căpătat greutate brusc și a căzut cu toată viteza întunericului și a luminii/ peste bietele femururi, falangele dragi/ au murit prinși în căderi de timp soldați, aghiotanți, cai/ mame ale căror copii alergau înnebuniți, prin fuioare de timp și prin case strivite/ unde secunde băteau cristalin, cu închideri de pleoape, cu pulsul apelor/ din adâncime (s-a prăbușit ziua).
Avem anumite particularizări supliciante, unghiuri ale cruzimii crepusculare. Trecerea timpului ia adeseori valoarea vertijului, cu eliberări tenebrante în vis. Bogdan O. Popescu se poziționează în siajul necuprinderilor fluide, chiar și extincția fiind parte dintr-un generos tablou, sinteză neobișnuită a dorinței cu înfrigurarea străpungerilor. Estetizare forte a trecerii, la un moment dat nu au mai respectat consemnul/ au început să urle cu toții/ mâlurile i-au prins, brațele fluviului i-au strâns/ nisipurile mișcătoare și-au făcut datoria/ pe o suprafață cât luna./ armata a doua a intrat în pământ, nu am tras niciun cartuș/ șoimii de pe umeri au fugit și au scos câțiva ochi/ malurile, scârbite, și-au întors burțile galbene în sus/ și eu auzeam din nou, duduind până la capăt/ propria mea răsuflare. (eu și fluviul meu). Unele secvențe ale războiului, terfiante, conduc spre înjunghieri nocturne și traume combinând șocul sfârșitului cu melancolia. Impresionează ființa soldatului. Accepțiunile thanatice comportă forța enigmei greu abordabile. Sintagmele ce populează scena cărții lui Bogdan O. Popescu descind din zone abrupte, întunecate. Toată pasiunea este încadrată în clocotirile universului expresionist mai sus menționat. Sub cupola paradigmei violente se viețuiește dintotdeauna, stare eclectică atingând nivelul simbolului. Vocile parabolei sunt viguroase. Pendulări cromatice angoasante ne propulsează în inima luptei. Foarte expresiv acest episod nocturnal întru esențializare: mă rog pentru un fulger, o lucire de lună, o brichetă, un chibrit/ un amnar, e întuneric/ în întuneric se văd doar unghiile albe/ frecând fețe aspre/ oameni morți cu barba crescută cât să zgârie/ și carne tăiată/ burți, membre, gâturi// un licurici rănit se așază, cu jumătate de corp, șchiopătând/ pe pleoapa mea dreaptă.(noapte în cimitirul soldaților). Abordările fotografice devin dominatoare, pe fondul visceralității asidue. Sunt puse în mișcare particularități flagelante. Lirismul din Cartea războiului nu omite niciodată problematizarea. Asistăm la extinderea cercului ostilităților, cu afectări interioare dintre cele mai acute. Poetul desfășoară considerabile energii ritualice. Realitățile cotidiene, unele propice efuziunilor candide, nu pot eluda prezența implacabilă a durerii. Poemele lui Bogdan O. Popescu sunt plăsmuite din tensiunea confruntării binelui cu răul, a ideilor dezirabile cu datele unei negativități atotcuprinzătoare. Echilibrul nu poate fi găsit decât în zodia iubirii: iubirea este ca mierea, lipicioasă/ și se întinde peste tot când borcanul e plin/ iubirea este ca visul dintâi, te face să crezi/ că dulăii de vată de zahăr și mâna care dă există/ iubirea este apa unei râpe cu pietre de râu/ care taie/ o peșteră cu stalagmite scoțând la iveală/ bucăți de șes șlefuite/ vernil și corai, albastre de fund de fântână/ iubirea asta te aruncă în gol când te ține de mână (iubirea). Și totuși umbrele dezechilibrului nu se îndepărtează nicicând, fiindu-ne dat să suportăm mult prea multe. Întru detensionare, instinctul de supraviețuire proiectează situări în sfere flamboaiante. Dostoievskianul dicton „Frumusețea va mântui lumea” este metamorfozat aici în formularea „Frumusețea va bântui lumea”. Alteori, problematica neurologică intervine deloc surprinzător, fiind vorba despre echilibru și zdruncinare, fundamente din lumea noastră. O stare modificată a haloului de sânge: erai victorioasă, după ani de război/ trupul meu zăcea pe câmp însângerat, în văzul tuturor/ și în amintirea cuvintelor/ eram și mort și viu, în același timp/ respiram și beam apă prin guri nevăzute/ zburam cu aripi de abur subțire/ râdeam pe sub noroaie, pe care tu călcai,/stăteam nemișcat de o veșnicie. (partea cealaltă). Pasiunea pentru nemărginirea celor acvatice este recognoscibilă constant. Actul inițiatic al scrisului revelează acrobații imaginare pline de tâlc. Complexitatea discursului poetic duce cu gândul la transmutații neliniștitoare. Totul este un câmp de luptă cu variabile multiple, cu porți secrete care se deschid chiar și după marea desprindere: era noapte fără sclipiri, era rânced./ se uita la grămada de suflet și mușchi/ ca zăpada, mirată de burta caldă a unui urs/ care i se așază în poale.// sângele de pe cămașă este ciugulit de porumbei/ dimineața, când totul e înghețat. (moartea soldatului). Profund atașat acestui lirism impresionant, Mircea Cărtărescu afirmă: „(…) Rar am întâlnit un imaginar mai crud, mai neiertător. Personajul lui Bogdan O. Popescu, când un soldat nichitastănescian, când un poet, când un copil ce desenează răstigniri cu creioane colorate, se sfâșie pe sine cu voluptate, căci ne aflăm într-un război interior, între cele două emisfere cerebrale, între cei doi plămâni, cei doi rinichi, cele două mâini și picioare ale sale. (…)”.
Octavian MIHALCEA
