„Poezia nu se vinde”, mi-a spus directorul unei edituri importante, încercând să-mi sublinieze cât de mult s-a diminuat numărul cititorilor şi al cumpărătorilor de carte. Un adevăr perfect rotund al acestor vremuri. Mă gândesc, însă, ce preţ au şi cât cântăresc emoţia, rugăciunea, gingăşia, dorul, nostalgia, ce preţ au metafora, lirismul, meditația, reflecția şi nopţile nedormite? Şi ce facem cu aripile poeziei? Cât ar costa un vers şi un sentiment, şi o poezie întreagă?
Supravieţuirea poeziei depinde doar de cititorii săi, de criticii care o fac cunoscută şi, desigur, de poeţii care se încăpăţânează să se joace cu „mărgelele de sticlă”, cu cuvintele limbii în care s-au născut, ridicând din ele o citadelă a spiritului. În numele acestei supravieţuri, UNESCO a declarat încă din 1999 Ziua Internațională a Poeziei, care se serbează în 21 martie, ziua echinocţiului de primăvară, când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ (ce simbol!). Această zi solemnă, spune UNESCO, este o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție însemnată la îmbogățirea culturii și spiritualității universale. Scopul marcării „Zilei internaționale a poeziei” este să atragă atenţia şi să susțină creația poetică, editarea și promovarea poeziei ca artă, să nască dialogul între oameni şi diferite genuri ale creației.
Profesorul universitar Silviu Poenaru (1932-2012), în studiul “Psihologia spațiului și timpului”, vorbea despre sindromul ogarului. “Mulți dintre noi ne aflăm în această situație în viața cotidiană. Mereu suntem fugăriți, fugim după ceva care să ne asigure supraviețuirea. Nu mai reflectăm, nu mai medităm, nu mai citim poezie, nu ne mai rugăm”, spune Prof. Dr. Silviu Poenaru.
Şi astfel, îi putem răspunde oarecum, noi, dar mai ales UNESCO, întrebării lui Friedrich Hölderlin, de-acum un secol şi jumătate, “La ce bun poeţii în vremuri de răstrişte?”
Poeziile mele din “Amphora cu ofrande” sunt despre îngeri, timp, libertate, scaune goale, orologii, singurătate, copii, Dumnezeu, despre memorie, curcubeie, zei, rugăciune etc. Nu voi vorbi eu despre ele, nu ştiu, poate veţi dori dvs. să aflaţi care sunt ofrandele aşezate în această “Amphoră”, în care transcrierile cu litere de mână creează doruri şi nostalgii.
Mihai Eminescu definește expresiv ce este poezia, în catrenul următor:
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi
La voi, inimi cu arìpe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.
Şi încă ceva. Socrate, un apărător pătimaş al dialogului, al dialogului maieutic, se împotrivea scrisului de mână, deşi acesta fusese inventat în urmă cu 11 secole î. Hr. de către sumerieni, pentru că, spunea el, prin scriere se distruge dialogul. Iar scrisul de mână care este un exerciţiu foarte bun pentru creier este înlocuit în zilele noastre, ceea ce e firesc, de scrierea mecanică pe telefon şi laptop. Dezvoltarea tehnologică, apariţia computerelor reprezintă un progres pentru umanitate, dar o pierdere pentru unele limbi care vor fi folosite din ce în ce mai puţin până la stingerea lor din viaţă. Un studiu unic la nivel mondial avertizează că 1.500 de limbi pe cale de dispariție nu vor mai fi vorbite până la sfârșitul acestui secol.
Şi ca un corolar, Finlanda a renunţat la scrierea cu litere de mână.
Volumul „Amphora cu ofrande” este un proiect un pic mai special, deoarece acesta este editat cu paginile în oglindă: pagina din dreapta are poezia scrisă la computer, iar pagina din stânga, aceeaşi poezie, transcrisă cu litere de mână de diferiţi artişti, scriitori, muzicieni, actori, medici, copii, istorici etc., printre care, Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. Este, printre altele, un omagiu adus scrisului de mână, scris despre care se va vorbi cândva, cine ştie, ca despre un artefact al unui muzeu, ca despre scrierea cuneiformă a sumerienilor.
Miaria Dobrescu
Saint–Saëns
îngerul meu
cu suflet de vioară
zburdă pe corzi în sus
și în jos
punând praf auriu
de pe aripi, de pe tălpi,
de pe buze
peste Rondo-ul lui Saint–Saëns.
îngerul meu
cu suflet de vioară
îşi ascunde miracolele
printre note şi partituri
le-acoperă cu aripile
pentru a fi găsite cu uimire
de Mozart şi Paganini
îngerul meu
cu suflet de vioară
plin de emoţii şi simfonii
îşi pune papionul
pentru concertul de seară
pentru a presăra praf auriu
de pe aripi, de pe tălpi,
de pe buze
pe scena pe care cântă
licuricii în frac
Şi le-a spus Iisus…
Şi le-a spus Iisus pilda aceasta:
un om îşi căuta Fericirea,
era sigur c-o avusese la el,
poate a jucat-o „pe totul sau nimic”,
i-o fi căzut din buzunarul de la piept
când a scos ultimele speranţe să plătească
înfrângerile şi iubirile trupeşti,
scotocea printre filele romanului de aventuri
în care a aşezat-o ca pe un semn de carte
să nu uite unde i-au rămas clipele de plăcere
căuta sub cearşafurile albe
ce miroseau a dragoste şi vin de Beaujolais
cu mâinile scormonea printre pietre,
printre scaieţi şi ciulini
o fi găsit-o un păgân şi-a luat-o cu el
poate c-a închis-o într-o ladă de fier
ca pe o bijuterie de preţ…
Fericirea ta nu este aici şi nici pierdută nu-i,
a spus Iisus, este oriunde mergi şi respiri,
oriunde unde eşti liber şi curat
nu trebuie s-o cauţi frenetic
s-o ţii închisă în buzunarul de la piept
trebuie să o dăruieşti în stare pură
aşa cum ne cad fulgii de nea pe obraz
cum Floarea Soarelui îşi arată dragostea ziua
şi vei primi un zâmbet de copil şi o iubire
fericirea ta este într-un cântec de liră şi un fir de iarbă
într-un sărut, un răsărit şi un apus
fericirea ta stă într-un surâs
Maria Dobrescu
