”Să fi rămas fata pădurii”, volum semnat de Rodica Buzdugan și apărut la editura Tracus Arte în 2021 e o carte consistentă, în primul rând valoric. Șaptezeci și una de poezii însoțite de viuziunea grafică a cunoscutului Mircia Dumitrescu se concretizează într-un volum omogen, o fereastră aproape imaterială către sufletul și trăirile autoarei. Cartea Rodicăi Buzdugan își acordă spațiul necesar pentru conturarea unei voci care știe să se descopere și să acopere, cu discreție, așteptările oricărui parior poetic. De aceea volumul de față poate fi parcurs în cel mai distant mod față de opera autoarei, operă pe care neîndreptățit, ca și în alte cunoscute cazuri, nu o putem consulta pe cât de ușor ne dorim.
Poetica unei scriitoare precum Rodica Buzdugan merită mult mai multă atenție, așa cum un drum care s-a netezit în timp până la strălucirea sincerității merită parcurs și admirat de cât mai mulți trecători. Motiv pentru care spun încă odata că atributul volumului ”Să fi rămas fata pădurii” este acela de relua și șlefui, fără niciun resentiment, o voce lirică autentică, o tonalitate care mângâie cele mai de neînțeles cotloane ale minții și trupului. O carte care se aventurează în cea mai misterioasă, apăsătoare și eliberatoare trăire a umanității și a individului: iubirea.
De aceea Ioan Groșan e îndreptățit să spună despre voluml ”Să fi rămas fata pădurii” următoarele: ”Căutarea permanentă, neostoită, a propriei identități, a propriei ființe – aceasta pare a fi, în primă instanță, miza tutelară a demersului liric al Rodicăi Buzdugan. O căutare cu atât mai gravă cu cât ea se desfășoară preponderent în spațiul cu geometrie variabilă al iubirii pentru un Celălalt niciodată întrezărit pe deplin, dar mereu omniprezent”.
Sigur, în cazul în care o carte de poezie ar fi fost așteptată la ușile librăriei ca un iphone, cu multe ore înainte de deschidere, de fanii hotărâți să-și însușească cea mai nouă apariție, nu aș trăda vânzările prin dezvăluirea versurilor din volum. Îndrăznesc așadar să închei această prezentare cu unul din poemele care m-au însoțit pînă aici: ”lacrima// nu mai există/ nimic – / repetam/ în tăcerea nopții./ lacrima/ s-a oprit/ la marginea genelor/ iar noi nu suntem decât/ doi străini/ care se cunosc/ foarte bine.”
Tudor Voicu
