Într-o discuție pe care am purtat-o la începutul de toamnă al anului 2000, regretatul profesor și teoretician Romul Munteanu scruta viitorul poeziei, prevăzându-i eliberarea de (auto)biografism, nihilism și mizerabilism prin reîntoarcerea la, sintagma îi aparține, o literatură a lacrimilor și la o poetică a ocnelor interioare din care putem extrage și sarea cuvântului, și sarea sufletului. Au trecut 22 de ani de la această profeție poetică pentru a citi una dintre cele mai autentice și mai puternice cărți de poezie, ”Crivacul” de Gabriela Toma, apărută recent la Tracus Arte, o carte care ne propune prin sensurile ”Crivacului” un instrument de sondare în ocnele ontologice ale post-istoriei și în spațiile limită dintre lumea legată de lucruri și duhuri și lumea cealaltă pe care o poți accesa odată cu Luminația ori cu circuitul neîntrerupt al amintirilor. Ontologia lacrimilor aduce la malul textului poetic sarea din moarte și din viață, cu granițe bine ferecate, în spatele cărora stau mereu la pândă imagini poetice care te urmăresc până la scufundarea cea mai de jos în imaginar ori în subconștient.