Într-o discuție pe care am purtat-o la începutul de toamnă al anului 2000, regretatul profesor și teoretician Romul Munteanu scruta viitorul poeziei, prevăzându-i eliberarea de (auto)biografism, nihilism și mizerabilism prin reîntoarcerea la, sintagma îi aparține, o literatură a lacrimilor și la o poetică a ocnelor interioare din care putem extrage și sarea cuvântului, și sarea sufletului. Au trecut 22 de ani de la această profeție poetică pentru a citi una dintre cele mai autentice și mai puternice cărți de poezie, ”Crivacul” de Gabriela Toma, apărută recent la Tracus Arte, o carte care ne propune prin sensurile ”Crivacului” un instrument de sondare în ocnele ontologice ale post-istoriei și în spațiile limită dintre lumea legată de lucruri și duhuri și lumea cealaltă pe care o poți accesa odată cu Luminația ori cu circuitul neîntrerupt al amintirilor. Ontologia lacrimilor aduce la malul textului poetic sarea din moarte și din viață, cu granițe bine ferecate, în spatele cărora stau mereu la pândă imagini poetice care te urmăresc până la scufundarea cea mai de jos în imaginar ori în subconștient.
Crivacul poetic al Gabrielei Toma preface tot ceea ce extrage din ocnele realității și ale imaginarului în sare și aer. Pentru respirație și respirări e mereu nevoie de aerul cel mai sărat. Universul poeziei e un sâmbure de sare pentru marile idei ori pentru marile întrebări despre Viață și Moarte. ”crivacul coboară o dată pe an / și transformă totul în sare”. O dată pe an când fie e Luminația în Transilvania sau Día de los Muertos în Mexic pentru a putea, astfel, pendula între mitologiile subiective și geografiile mentale românești ori mexicane. Ca să poți trăi dincolo de Moarte trebuie să rotești, mereu și mereu, crivacul memoriei: ”noaptea, circuitul amintirilor rămâne deschis. / granițele sunt bine ferecate.” (coridorul) ”dimineața mijește în ochii cailor care merg în cerc / rotind crivacul în cealaltă parte a lumi / până când moartea ne va despărți.” (Jalcomulco).
”Crivacul” Gabrielei Toma ne poartă în apele dense și sărate ale visului, cu trupurile unor singurătăți care nu se sfiesc să scrie o mulțime de scrisori ori să miște, din lumea trăită în lumea visată, instrumentele extracției de sine. ”cert este că nimeni nu a măsurat vreodată / cuvintele-lipsă care macină / amintirile noastre / despre noi” (înainte de toate). O carte ca o cutie magică din amintiri, imagini poetice seducătoare și lacrimi pe care scrie ”VIDA, NO MUERTE”.
Dan Mircea CIPARIU
