Între interstițiile poetice din ”Scrâșnetul dinților”, cel mai recent volum de poezie semnat de Șerban Axinte, apărut în 2021 la editura Cartier și aflat pe primul loc în topul preferințelor cititorilor AgențiadeCarte.ro, poți auzi, cu litere de foc, de pucioasă ori de lumină binefăcătoare, raiul și iadul de la business class. Un spațiu interior care rezonează cu elemente biografice, reale, imaginare ori imaginate, din care poți ghici un apofatism poetic copleșitor, într-un timp care ”se măsoară în junghiuri şi atacuri de panică”. Viața din poem își duce crucea ”până la gât”, ”până ne-am prins de mână”, ”până la refuz”, ”până la redistribuirea rolurilor, până când o să cadă ghilotina”, ”până la zero”, ”până atunci”, ” [până la 40 nu a avut niciodată liniște] ”, ”până în plăsele”, ” până reuşesc să aprind un bec de 100 W”, ”până la capăt”, ”până la urmă”, ”până când toate o vor lua de la început”, ” până când toate lucrurile din jur desăvârşesc forma organelor noastre genitale”, ” până ce vei învăța toate lucrurile”, ”până acum”, ”până aici fără să trişeze”, ” până mâine va veni şi iluminarea”, ” până când bila de gaz ajunge să înghită cartierul, oraşul”. Dumnezeu e singura certitudine a unei poezii care caută în rugăciunea inimii ori în refuzul semnului crucii toți demonii, cearcănele, muzica dată la maximum, ”muzica spaimelor”, ”muzica sufletelor fără însușiri” și ”muzica înainte de nașterea armoniei”.
Una dintre cheile de lectură pentru ”Scrâșnetul dinților” e chiar mottoul ales de Șerban Axinte din Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 25:30: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnetul dinților.” Nu întâmplător versetul ales face parte din capitolul ”Pildele celor zece fecioare și a talanților. Judecata viitoare”. În sentimentul abisal al risipirii talanților și în tensiunea vieților ”trăite deja de alții” se ”înfioară și tremură” carnea poetică și ”alte forme de viață”.
În ”Scrâșnetul dinților”, Șerban Axinte reușește să producă o poezie puternică, cu imagini crâncene, post-expresioniste, despre ne-găsirea ori re-găsirea Domnului în zonele de refuz ori în cele de negare. Și, la o repede ochire, între stilistica dominată de un verbum vivendi și imaginile poetice revăzute în și din fluxul memoriei, ”dumnezeu se uită în altă direcție”, ”dumnezeu îngăduie blasfemia”, până la post-romanticul ”bonjour tristesse, /aici în pauza de ceață /o femeie mă alege pe mine / în locul lui Dumnezeu”, ajungând la epifania poetică și existențială prin care ”trăim la scala vieții lui Dumnezeu”.
Dan Mircea CIPARIU
