Daniela Bîrzu (n. 13 mai 1971, Iași) este absolventă a Facultății tehnice „GH Asachi”, secția energetică, Iași. A început să scrie poezie în 2010, publicând pe site-uri literare. În 2011 debutează editorial cu „Magazinul de piane”, Editura Opera. În 2012 apare în antologia „Virtualia”, editura PIM 2012, cu poeme selectate de Alina Manole. În 2014, sub îndrumarea Medeei Iancu, îi apare a doua carte, „Trandafiri pe viscere”, editura Karth. În 2020 a publicat, la Editura ROCART, volumul „Zone de acces”. Continuă să publice poeme pe site-urile online și în revistele „Mozaicul”, „Prăvălia culturală”, „Traducerile de sâmbătă”, „Sintagme literare”, „Cenaclul E-creator”, revista „Parnas”, „New York Magazine”. „O mie de semne”, „Actualitatea literară”. În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu poeta Daniela Bîrzu.
Angajamentul liric are multe fațete, unele sunt mai greu de destăinuit, altele ajung în lume sub forma unor texte/ grupaje/ volume de poezie. Care e povestea poeziei tale, cum a început și cum se prezintă relația voastră astăzi?
Poezia, lirica mea a venit cumva dintr-un gol interior pe care l-am resimțit cam în jurul vârstei de 35 de ani. Am să fiu sinceră. Întotdeauna, de copil am simțit că am o relație specială cu scrisul. Am scris copil fiind :)) poezii naive, am scris ca adolescentă două romane. Tot timpul am știut că pot converti imaginile, dorințele, ceea ce mă impresionează, emoțiile, în ceva scris. Tot timpul este o poveste de spus. Exact ca astăzi. AI (inteligența artificială, n.r.) traduce texte în imagini tulburatoare, artistice, unde imaginația nu are limite, iar granițele nu există.
Poezia a fost pentru mine o provocare. Am vrut să văd cât de bine pot scrie, în condițiile și reperele poeziei moderne. Am început cu poemele din primul volum, ”magazinul de piane”, scos la o editura obscură în 2010. Am plătit pentru cărți. Am avut un vis și mi l-am împlinit. Am vrut o carte a mea. M-am trezit într-o dimineață geroasă de ianuarie înconjurată de pachete de cărți care stăteau împachetate pe gresia din bucătărie. A fost ciudat. Cartea nu avea distribuție, trebuia să le dau pe la prieteni sau sa le țin mai departe pe gresie. Visul cu cartea a ținut cam două zile. Pe urmă același gol interior. Așa că m-am ambiționat si am zis că o să scriu o carte mai bună. Nu știu de unde îmi venea instinctul acesta de luptă cu ceea ce înseamnă dorința de a crea ceva bun și frumos. Cred că este implicată și nevoia de afirmare. Să-mi dovedesc ca pot fi bună. Povestea ambiției mele e lungă și nu prea frumoasă, așa că o să sar peste ea.
Timp de 4 ani am început sa citesc poezie modernă. Am încercat să-mi descopăr un stil, am știut că vreau sa fiu altfel. Adică eu însămi. Dar nu am reușit.
Am publicat la editura Karth, în 2014 volumul ”trandafiri pe viscere”. Acum urăsc titlul acesta, deși mi-a venit într-o zi spontan. M-am lăsat sedusă de o imagine și nu am mai reflectat la ea. Încă nu știam să coagulez o carte. Nimeni nu m-a ajutat. Eu doar am pus poemele adunate într-un docx, am dat un titlu și am crezut că e o carte.
Dar nu era. Deși progresasem la nivel stilistic, în limbaj și ideatic, nu exista povestea. Ceea ce am vrut să transmit, da. Alienarea lumii moderne, ruperea în falii a societății, fragmente de pânză desenate cu sprayuri ca grafitiurile, orașe și lumi în apocalipsă, o atmosfera de ”blade runner” în care totul colapsează, dar undeva în adâncuri, sau chiar la suprafață, printre blocurile uriașe dărăpănate, luminile mașinilor zburătoare și poliția viitorului – se supraviețuiește.
În mintea mea existau toate astea. Dar poemele nu au fost combinate corect. nu am avut un puls al poveștii.
Pentru mine poezia trebuie sa fie ca un film. Cadru după cadru, cu emoție, cu tensiune și un the end, aproape niciodată happy, ci cel mult argumentând speranța.
Cartea a avut o distribuție foarte ok, cei de la Karth au făcut ca ea să ajungă peste tot. Fizic si online. De partea asta am fost mulțumită. Dar tot am plătit pentru ea. Mi s-a spus: așa SE FACE. Nu îndrăzneam sa propun manuscrise la edituri de top pentru că mă simțeam o intrusă. Că nu sunt destul de bună. Și de aceea după o perioada de timp am început să nu îmi mai pese de ce crede cineva despre poezia mea și am scris ca și cum eu aș fi fost unicul cititor.
Așa mi-am găsit puterea de a scrie a treia carte. ”Zone de Acces”. Aici am avut sprijinul și încurajarea lui Mihok Tamas. Am publicat-o la editura Rocart, în condiții grafice deosebite, supervizată de Bianca Vlasie.
Bineînțeles că am plătit. Dar pentru prima oară am fost mulțumită de ceea ce era între coperțile roz cu negru 🙂
Asta era cel mai important pentru mine. A fost pusă la vânzare pe site-ul editurii, și cam atât. Cititorii nu au avut acces la ea, nu a fost distribuită în librării nici online, nici fizice.
Dar relația cu mine și poezia mea a crescut așa ca visul din copilărie. Nu mai eram pe gresia rece din bucătărie. Eram matură, după 10 zece ani în care m-am pus în acord cu cine sunt de fapt. Da, a fost terapie.
Azi sunt în acea bula plină de încredere și liniște, în care pot scrie cu ușurință despre ceea ce îmi place, mă frământă, mă obsedează, mă bucură sau mă face să sufăr.
Reușesc să spun povestea.
”acum că mi-am extins teritoriul sunt gata/ să mă cațăr pe gratii și să urlu/ știind că nimic nu mă va mai deranja în zona mea de/ acces & confort”, așa se încheie poemul care dă titlul celui mai recent volum pe care-l semnezi. Gratiile teritoriului interior reprezintă încheierea unui drum spiritual ori o zonă de acces, dobândită cu greu, către realitatea convențională?
Da, gratii sunt peste tot. Zona de confort nu mai implică separare, singurătate, lucruri moi și călduțe. Zona de confort s-a modificat. Oricedrumare un ending point. Dar ca și pe o autostradă unde mergi în liniște și siguranță cu viteze amețitoare se poate oricând să o părăsești. Să virezi. Ieșiri controlate în direcția săgeților și panourilor albastre sau verzi care îți spun: sunt zone de acces pe aici. Pe alte drumuri, pe care n-ai mai fost. Astfel încât zona de confort implică și zonele de acces, acum.
Dacă urli, e pentru că exact cum ai spus tu, zonele de acces te cam duc spre o realitate hibridă și convențională. Să găsești puncte de conexiune între tine și mici lucruri mărunte. Un oraș privit noaptea de la un etaj înalt. Senzația de cădere. Senzația că dacă cobori poți merge ori înspre o cafenea cu umbrele mari de pe străzi pietruite ”heart of the city” sau înspre o pădure verde plină de conifere într-o plimbare ținându-ți de mână copiii. Apoi alergi. Îi vezi fericiți. Suburbiile sunt fascinante uneori prin diversitatea lor.
Ausgang, cum spun nemții.
Nu ești de fapt închis în cușcă. Așa cum a demonstrat Schrodinger în ecuațiile lui, funcția de undă colapsează atunci când există un observator.
Cușca poate fi închisă și deschisă în același timp.
Iar tu ești pisica. Întotdeauna pisica :))
”Zone de acces” (ROCART, 2020) este al treilea volum pe care-l publici după ”Magazinul de piane” și ”Trandafiri pe viscere”. Cum vezi și simți receptarea celui mai nou volum față de primele două?
Cred ca am povestit ceva despre asta anterior.
Zone de acces e primul volum care a avut referințe critice. Pozitive. M-am bucurat mult.
Cum găsește Daniela Bîrzu lumea literară de azi, în special cea angrenată poetic, putem să mai vorbim despre generații, stiluri, cenacluri, ori poezia tinde să se izoleze atât de convenții, cât și de public?
Eu nu am fost la niciun cenaclu. Am profitat de apariția deschiderii și comunicării online. Da, cred că există generații și stiluri. Nu cred că poezia vrea să se izoleze de public, dar de convenții, da.
Văd poezia tinerilor de azi, felul cum caută să-și exprime de multe ori angoasele și furia. Uneori, ura, deprimarea. Uneori, bucuria. E ca un protest împotriva societății marcate de cancel culture, political correctness și uriașă și flămânda gură a mașinii de făcut bani și putere.
Iar războiul, da. E în fiecare poem și în noi. Acum și outdoor.
În 2014 ucrainienii au ieșit cu lunile pe maidanul Kievului. Au cântat, au plâns, au protestat, au sperat.
Cam așa văd un pic acum poezia de azi. Ca o Ukraina care încearcă să își apere granițele în care să poată fi liberă.
Nu știu, poate dramatizez puțin. :)) we all have our issues. Poezia trebuie să rămână neatinsă de gloanțe. Ca să poată povesti despre ele, așa ca bunicuțele, nepoților, povești.
Activitatea ta din online arată că scrii constant, iar textele pe care le împărtășești sunt deja poeziile unui autor matur, care știe cum și ce vrea să transmită, într-o manieră recognoscibilă. Există un viitor volum în laboratorul tău de creație?
Da! Sunt bucuroasă să spun că da. Tocmai am încheiat un manuscris, în care am spus o nouă poveste și am făcut-o mult mai asumat, exact ca un film pe care mi-aș dori să-l vad. Un film despre mine, trecut și viitor.
Un Back to the Future adaptat pe platforme moderne CGI. Sânge care curge prin vene de plastic, cagule negre pentru a ne camufla, AI care gândește pentru noi. Despre astea 🙂
