Cred că dacă ai fi pus întrebarea: “Cui i-e frică de Ionesco?” pe vremea când eu eram studentă sau masterandă, s-ar fi ridicat imediat mâinile tuturor studenților din sală. Prea puțini dintre noi eram măcar în mică măsură dispuși să ne confruntăm, la acea vreme, cu absurdul existenței, nici nu acceptam ideea de fapt, nici nu ne gândeam că vom fi vreodată la vârsta când angoasa, non-sensul, vidul existențial ne vor străbate viața.
Cred însă, că dacă am fi avut acces la “Descoperiri”*, carte care a apărut abia acum, pentru prima dată în limba română, ne-am fi împrietenit mai repede cu Ionesco. Volumul, apărut inițial la prestigioasa editură Skira, în 1969, a fost tradus în limba română de Bogdan Ghiță și este oferit publicului în condiții grafice excepționale de Editura Nemira.
De ce sunt atât de importante condițiile grafice? Pentru că acesta este primul volum de desene al lui Ionesco, un pasionat de pictură și un împătimit de Van Gogh. După cum reiese din jurnalele sale, vedea pictura ca pe o eliberare, dar în “Descoperiri” mărturisește: “Tocmai pentru că eram foarte slab la desen, m-am apucat de pictat în amurgul vieții. Am și vândut, chiar, câteva tablouri”.
Într-adevăr, o parte a criticilor de artă au fost chiar entuziasmați de desenele pe care le regăsim în această carte, unele au fost și expuse la galeriile Iolas din Geneva. “Ele interesează în măsura în care exprimă gânduri, asociații de idei, de forme, din lumea interioară ionesciană. Dincolo de naivitatea și caracterul lor pueril, ele reprezintă totodată un fel de terapie, un soi de îndepărtare de toate frământările existențiale.”, spune Bogdan Ghiță, într-un interviu acordat lui Marius Cosmeanu.
Desenele sunt însoțite și de câte o mică legendă, explicație, notiță, redate cu scrisul de mână a lui Ionesco, ceea ce sporește emoția descoperirii, senzația apropierii de universul său.
Cât despre text, mult mai multe au spus deja exegeții lui Ionesco. Eu spun doar că sunt sigură că este chiar un bun punct de pornire pentru cei care doresc să îl descifreze pe Ionesco, doar prin prisma simplei lecturi. “Lucrurile care mă uimesc, mă țin în viață”, scrie acesta, și se întoarce la începuturile sale, la primele amintiri, la felul în care a interiorizat totul, de la gânduri, posturi, cuvinte, culori, la iminența suferinței și a morții, cu aceeași uimire care spune că i-a asigurat supraviețuirea, fiind mai puternică decât suferințele și depresiile sale.
Iar opera nu clarifică, ci doar naște alte întrebări:“ Orice operă trebuie să fie o punere în discuție. Adică o punere în scenă. La urma urmei, nu există răspuns. În orice caz nu există niciun răspuns definitiv. Așadar, nu răspunsul clarifică, ci întrebarea.”
Obișnuința este cea care ne risipește lumina, care ne întunecă uimirea. Dar până la urmă nici asta nu are importanță, mai crede Ionesco, căci:
“….În fiecare dimineață totul de schimbă, totul începe.
Un număr nelimitat de dimineți
Mâine…o lume cu totul nouă, chiar mai uimitoare, cu un alt soare sau cu alți sori, într-un alt cer.”
Anamaria SPĂTARU
*Descoperiri, de Eugène Ionesco, Editura Nemira, 2022
