Fără poză de profil* e al treilea volum de proză al Ancăi Vieru. Debutul cu Felii de lămâie a dat semnalul unei scriitoare cu vervă, spirit de observație, experiență și imaginație. S-a vorbit mult despre el, iar Polirom a trecut cartea, pentru a doua ediție, la colecția Top 10+. Și pe bună dreptate. Din clipa aia, autoarea și-a cîștigat fani, iar editura a trecut-o printre autorii cu care se mîndrește.
E drept, romanul Spulberatic (un proiect mai vechi și mai de anvergură) a avut mai puțin succes. Dar asta e un lucru normal, după debuturile în forță.
Și iată că a venit vremea celui de al doilea volum de proză scurtă, apărut recent. L-am citit cu mare plăcere. Dat fiind meseria, eu sînt acel Gică Contra care caută nod în papură. Vînez greșelile, exprimările greoaie sau neclare, lipsa de stil, de ritm, de viziune. Dar, în același timp, cînd am parte de o scriitură precisă și surprinzătoare, mă dau bătut. Anca face parte din categoria scriitorilor „povestitori” și nu a stiliștilor. Într-un fel, modul ei de a scrie e cuprins de viziunea americană, pragmatică a textului. Spui numai atît cît e necesar, nu te aventurezi în discuții despre ce e omul și care e scopul vieții. Dar, ciudat, din dinamica subiectului și a personajelor reiese și viziunea autorului, cea care face diferența dintre un talent și un meșteșugar.
Anca Vieru construiește destine și întîmplări la care participi din tot sufletul, pentru că par adevărate și ispititoare. Cum face asta? Simplu. Tot ce e necesar prozei e în text, tot ce va fi fost abuziv sau redundant a dispărut fără urmă, dacă va fi fost vreodată. O bănuiesc că mai întîi gîndește subiectul și abia pe urmă îl transcrie, cînd toate punțile au fost aruncate, toate nodurile, strînse și toate iluziile, spulberate. De aceea, cei care caută o coerență stilistică vor fi dezamăgiți. Anca alunecă printre diversele personaje împrumutîndu-le vorbirea, gîndirea și sentimentele pînă la identificare. Ea e și Tanța, mica afaceristă cu mîncare, și Mona dintr-a patra, cu gîndul la căluțul ei năzdrăvan, și Jeni, care-și pierde viața, odată cu fotografiile, și tanti Neli, stăpîna nasturilor…
Ceea ce surprinde și seduce la prozatoarea noastră e multitudinea destinelor pe care le propune, firescul (și nu de puține ori, umorul) cu care le învăluie, diversitatea socială și intelectuală a mediilor, stăpînirea efectelor, fermitatea finalurilor.
Firește, nu toate povestirile stau pe același plan. Unele, mai sus (Suvenir, Despre dragoste numai de bine, Povestea scaunelor vorbitoare), altele, mai jos. Dar fiecare în parte are șarm, structură și surpriză. Fiecare propune un univers aparte. Și nu e imposibil ca publicul să le iubească mai mult taman pe cele pe care nu le-am pomenit. Nimeni nu e indiferent la poveștile Ancăi Vieru.
Florin IARU
*Anca Vieru – Fără poză de profil, Editura Polirom, 2022
