În orice localitate m-aș afla, îmi place nespus de mult să deschid ușa librărilor și să-mi scald ochii spre recentele apariții editoriale. Știu, veți spune că internetul este mult mai apetisant. Și nici nu vă contrazic. Dar, în ceea ce mă privește, bucuria de a atinge acest „obiect”, CARTEA, cu „parfumul” ei unic, care se lasă mângâiat, cucerește – și se lasă cucerit. Foarte recent, în rafturile Librăriei „Doxologia” din Iași, zăresc o carte. Surprinzătoare prin titlul ei. Savatie Baștovoi – „Nebunul”. Roman (Ed. Cathisma, București, 2009). „Carte premiată de Consiliul Europei, la Salonul Internațional de Carte de la Chișinău”. Tresar. Numele autorului este cunoscut. Deja achiziționasem volumul „Fețele tristeții” (Ed. Cathisma, București, 2022), care m-a impresionat profund. Și mi s-au imprimat pe creier câteva fraze-precepte (cu impact, puternic, asupra mea): „Omul înțelept nu se lasă înecat de amintiri”. „Fiecare amintire hrănește o virtute sau o patimă”. „Amintirile bune să le înlocuiască pe cele rele”. „Relele aduceri-aminte: pregustare a iadului pe pământ” etc.
Și, ceva în plus. Recent, revista „REGAL LITERAR” (ianuarie 2021 – martie 2022), care apare sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, director onorific. Acad. Ioan-Aurel Pop, director fondator Claudiu Dumtrache și redactor-șef Nicolae-Florentin Streche, și-a desemnat câștigătorii. Scriitorul SAVATIE BAȘTOVOI a fost declarat OMUL ANULUI.
Și cum nu mă deosebesc, defel, de ceilalți semeni ai mei, mereu în „ceartă” cu „șarpele viclean” (cel interior), cu „lumea cea înșelătoare”și/sau cu cel Rău, preabinecunoscuții (?!) „înfricoșați și vicleni vrăjmași” (după cum scrie și-n „Psaltirea Maicii Domnului”), întru împăcare cu sinele, simt imperios nevoia de a mă apropia – în mod special – de câte-o carte „ziditoare de suflet”.
Și tocmai acest titlu, „Nebunul”. Deloc întâmplător. L-am finalizat… dintr-o răsuflare (realizând, post factum, că fila de calendar ortodox înscrie, uimitor, chiar data de „21 iulie”).
Tema este binecunoscută. O regăsim în toată opera literară a lui Alexandru Lascarov-Moldovanu (îl citez, ca biograf ce sunt al acestui neprețuit scriitor creștin de secol al XX-lea). De altfel, s-ar cuveni amintit și romanul „Papucii lui Spiridon” (recent tradus în românește și publicat la Editura DOXOLOGIA, Iași, 2021), al scriitoarei contemporane Christine Rogers, o scriere (precizez) care nu se adresează doar copiilor.
Dacă în imaginarul lui Christine Rogers, l-am putea vizualiza pe Sfântul Spiridon, luând chipul unui avva bătrân și simpatic, în preajma vreunui copil sărac care are mare nevoie de ajutor, – în viziunea ieromonahului-scriitor Savatie Baștovoi, imaginarul naratologic coboară în inima veacului al VI-lea, pentru a-l cunoaște pe Sfântul Simeon cel Nebun după Hristos.
Vă întrebați dacă au un numitor comun cele două cărți semnate de Christine Rogers și de Savatie Baștovoi? Firește. Rugăciunea. Singura. Tămăduitoarea!
Ei bine, cu o structură, deja clasicizată, prologul și epilogul romanului semnat de Savatie Baștovoi îmbrățișează într-un tot sfințenia binefăcătoare a unui monah acționând prin învălmășagul tulbure al mulțimilor împovărate de multiple și variate împotmoliri ale existențialului.
Așadar, dacă desprindem din acest tot doar două fraze, cea din incipit („Pe ulițele prăfuite ale cetății apăru un bărbat cam de șaizeci de ani, costeliv și chel, încins cu o funie de finic, de care era legat un câine mort”) și cea din desinit („Așa a sfârșit viața pământeană a monahului Simeon pe care unii îl numeau nebun, iar alții sfânt”), în mod cert, vom înțelege mesajul cărții.
Protagonistul este monahul Simeon, un bărbat matur care își impune un comportament (voit) ciudat, urmărind – pe de o parte, să-și strunească patima „slavei deșarte”, – iar pe de altă parte, ca semenii săi să se „oglindească” în el, corectându-se („să se vadă în nebuniile mele ca într-o oglindă și, cunoscând astfel cât de caraghioși și de vrednici de râs sunt, să se oprească din răutățile lor”).
Invitația autorului este generoasă. Cu un ochi adâncit înspre un trecut real istoric (Cetatea Emesa, în timpul împăratului Iustinian cel Mare), chiar pe parcursul lecturii, iluminarea se va produce. Lectorul va înțelege că nu ni se prezintă o legendă, ci o lecție de morală creștină.
Și foarte-foarte important, în mentalitatea, acțiunea și comportamentul personajelor din acest roman, ne vom recunoaște pe noi înșine, cei de astăzi care, nu de puține ori, ignorăm, cu vădită indiferență, valorile morale și teologale ale umanității.
Că s-ar cuveni să aspirăm întru încununarea aleselor virtuți, depinde, negreșit, de fiecare dintre noi.
Nu ne rămâne decât să ascultăm vocea auctorială (ar putea fi însăși vocea noastră interioară) care, într-un final, glăsuiește astfel: „Să fim cu băgare de seamă la nebunii din jurul nostru, ca nu cumva să fie printre noi vreun sfânt, iar noi, din împietrire, să ne lipsim de binecuvântarea lui”.
Livia Ciupercă
