Adevărurile spuse doar pe jumătate pot fi mai periculoase decît minciunile. Iar cînd alături de adevăruri ciuntite se răsfață minciuni oficiale rezultatul e catastrofal. Asta face de necitit azi cea mai mare parte a producției de romane despre România anilor cincizeci, de la profund falsul roman propagandistic Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu, la cele mai multe dintre romanele cu dezvăluiri despre „obsedantul deceniu”. Viciul fundamental al acestor cărți e că de fapt ignoră ansamblul tragic al evenimentelor din România, că aruncă vina pentru cele întîmplate pe Uniunea Sovietică, ca și cum liderii locali n-ar fi contribuit cu nimic la regimul de teroare din România acelor ani. Mai mult chiar, în prezentarea situației din țară de atunci, istoria e falsificată fără jenă, iar reprezentații claselor sociale care au avut cel mai mult de suferit de pe urma totalitarismului comunist, burghezia, proprietarii de pămînt care se opuneau colectivizării, militarii care au refuzat să pactizeze cu noul regim sînt caricatural portretizați, din perspectiva „luptei de clasă”.
Așa se face că tragicul experiment social al canalului Dunăre-Marea Neagră a apărut ca o mare victorie în romane ca Drum fără pulbere de Petru Dumitriu, iar rezistența anticomunistă din munți a fost înfierată oribil în Lupii, romanul de tinerețe al lui Constantin Țoiu sau în Scrinul negru de G. Călinescu, în care protagonistul rezistenței în munți e un colonel Gavrilcea, criminal de război și fratele tenebrosului legionar Gavrilcea căruia îi împărtășește opiniile politice.
În Scrinul negru așa-zișii exploatatori sînt caricaturizați în numele luptei de clasă, iar sărăcia la care au fost condamnați și care-i face să-și vîndă și lucrurile din casă pentru a putea supraviețui e prezentată într-o lumină burlescă, de un cinism fără limite. Involuntar caricaturală e metamorfozarea ideologică a protagonistului, arhitectul Ioanide, al cărui cicerone într-ale materialismului dialectic e muncitorul-activist Dragavei, cel ce se mută într-o vilă „abandonată” de exploatatori cu tot cu mobilier și cu serviciul de masă complet, încît în pofida luptei de clasă se bucură fără probleme de conștiință de luxul burgheziei.
Setea, romanul colectivizării scris de Titus Popovici, elogiat și premiat la vremea sa, e un exemplu clasic de proză propagandistică mincinoasă în care sutele de mii de tragedii provocate de colectivizarea forțată sînt trecute sub tăcere, pentru a fi eroizați în schimb țăranii „conștienți”, cum li se zicea, care au trecut de partea regimului.
În Facerea lumii de Eugen Barbu, roman care abundă în falsuri de tot felul, un exemplu între altele de mistificare a istoriei e episodul uciderii cailor de la hipodrom, atribuit unui „burghez reacționar”, un anume Manicatide. De altfel, Eugen Barbu falsifică gros și frenetic istoria și în alte romane ale sale – Șoseaua Nordului, Incognito – care astăzi sînt de necitit. Chiar și în Groapa, romanul său „curajos”, Barbu introduce un capitol al luptei de clasă, cu greva tramvaiștilor de la STB, căznit scris și ultragiind nerușinat adevărul istoric.
Ce mai rămîne azi din această literatură a falsificării adevărului în care romancierul s-a transformat în propagandist al totalitarismului? Pagini bine scrise, capitole neatinse de ulcerațiile mistificării care se pierd însă printre celelalte care minează iremediabil întregul. Observația e valabilă și pentru romanele „curajoase” despre obsedantul deceniu în care dezvăluirile ororilor din acea perioadă, alternează cu „concesiile” făcute regimului, care trag spre maculatură și insulele de curaj ale autorilor.
Cristian TEODORESCU
