Pagina 58 din cea mai proaspătă carte a Gabrielei Gîrmacea cuprinde 17 titluri ale unor studii de referință dedicate lui Mihai Eminescu. Lista nu e doar un reper critic pentru “eminescofili”. Ea lămurește și cel mai profan cititor că Eminescu a fost, de la începuturile ivirii lui în cultura noastră, în miezul vocilor critice importante din toate timpurile. Să scrii acum o carte o carte despre VIAȚA ȘI OPERA lui Mihai Eminescu nu e doar un act de pietate, ci și de mare curaj. Mulți s-ar întreba (mărturisesc că m-a ispitit și pe mine ecoul unei atare interogații) ce se mai poate spune după Maiorescu, G. Călinescu, T. Vianu sau Z.D.Bușulenga.
Cartea Gabrielei Gârmacea are însă alte rosturi. În primul rând, te îndrăgostești de ea de la prima privire. E un soi de bijuterie “altfel”, care te reține îndelung, în fața unei vitrine. Calitatea hârtiei, cromatica diversă și potrivită fiecărui capitol, fotografiile (unele, inedite) în sepia și buzunarul interior al copertei finale (volumașul de versuri!) duc acest produs editorial în zona senzorialului. Carevasăzică, cititorul acestei cărți este invitat într-o călătorie cu popasuri multe și surprinzătoare.
În ceea ce privește textul, Gabriela Gîrmacea optează pentru informații minimaliste, dar esențiale și de impact: câteva repere biografice privind nașterea poetului, locurile natale și părinții, școala de la Cernăuți (cu anecdote legate de gazdele viitorului poet, de șicanele băieților și de Aron Pumnul, firește), începuturile literare și întâlnirea definitivă cu teatrul, studenția din Viena și din Berlin, prietenia cu Slavici, iubirea pentru Veronica Micle etc. etc.
Paginile 34-35, un fel de ȘTIAȚI CĂ… eminescian, dezvăluie un Eminescu inedit: iubitor de cafea, de tutun, de mere, de pâine și nuci, de regim auster (când lucra), dar și de spectacole și de petreceri cu Barbu Lăutarul.
Textul multimodal din capitolul al IV-lea, în care autoarea prezintă aspecte ale societății românești din vremea lui Eminescu, e o lecție de cultură generală care n-ar trebui să lipsească din niciun român. După cum niciunui elev nu ar trebui să-i lipsească informații de bază despre lirica eminesciană. Om “de catedră“, Gabriela Gîrmacea alege forma cea mai adecvată pentru generațiile grăbite de acum. Sintetizează specii, teme și motive literare, aspecte ale prozodiei (rime, ritmuri), raportarea unor texte eminesciene la folclor sau la istorie.
Capitolul destinat prozei, la fel de concentrat ca celelalte, este o trecere în revistă a celor mai știute titluri, urmate de câteva precizări cu substanța celor de pe coperta 4 a oricărei cărți.
Înaintea bibliografiei din final, autoarea propune o altă surpriză – de data asta, pentru cititorii melomani: 13 titluri de melodii inspirate de versuri eminesciene.
“Ce se mai poate spune” despre Eminescu azi, la 133 de ani de când veghează, dintre lumi, la căpătâiul culturii noastre, rămâne deci o întrebare fără noimă (dacă se gândește în tandem cu un răspuns univoc). Cartea Gabrielei Gîrmacea confirmă (a câta oară?) inepuizabilul eminescian. Mai mult, vine în sprijnul cititorului fără timpul sau răbdarea să citească volume de critică ori de istorie literară, căruia îi plac muzica și culorile, surprizele editoriale de la DIDACTICA PUBLISHING HOUSE, vibrația unui vers de revelație, poveștile autentice de dragoste (v. cele două scrisori de la p. 26-27!), biografiile ori efervescența culturală de secol XIX. Adică în sprijinul celui care se știe din matca etnică a lui Eminescu.
Elena-Ruxandra Petre
