Mina Decu (n. 15 aprilie 1983) este masterandă în Filosofie și în Studii Europene, fost profesor de Studii socio-umane, fost librar, actual redactor, traducător și poet remarcat prin debutul cu ”Desprindere” (2018), volum de poeme multipremiat. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu Mina Decu despre seria de autor Leonida Neamțu, pe care a îngrijit-o la Editura Publisol, evenimente culturale și planuri editoriale.
Seria de autor Leonida Neamțu, pe care ai redactat-o la Editura Publisol, e una din cele mai frumoase și inspirate îndreptățiri literare. Cum te-ai întâlnit cu Leonida?
Mă bucur că spui/crezi asta. Pe Leonida l-am întâlnit în toamna anului trecut, când, în urma unei ședințe de redacție s-a hotărât să aducem în seriile noastre de reeditări un scriitor cu care era cel mai posibil (doar) să riscăm. Îi auzeam pentru prima oară numele și eram convinsă că scrie romane polițiste, deși din puținele date care existau despre el pe internet transpărea mai degrabă altceva, un altceva cu care aveam să dau piept în momentul în care am luat prima lui carte la redactat: Leonida Neamțu era un scriitor inclasabil. Iar „redactat” nu e tocmai cuvântul potrivit, mai cu seamă că nu mă simt în măsură să umblu eu pe un text pe care cineva când aleargă, când iese din peisaj, pentru a se insinua apoi ca o pată Rorschach, când dă cu tine de pământ, doar pentru a-ți întinde mâna râzând și a te invita să pornești cu el într-o călătorie peste mări și țări. Așadar, aș putea spune că am pășit pe vârfuri, cât mai nonintruziv posibil, pentru a reda cititorilor un scriitor pe nedrept picat în uitare.
Se spune despre Leonida Neamțu că a fost un adevărat boem, dar și aventurier. Cum ar fi văzut, trăit el lumea (literară) de azi?
Da, ăsta chiar e un exercițiu de imaginație și îți dai seama că ce-ți voi răspunde va fi pornit mai mult dintr-o proiecție idealistă, naivă, decât dintr-o gândire rece, statistică. Cred că s-ar fi distrat teribil cu toate pisiurile, sisiurile și ar fi luat în balon orice ar fi putut, fără ca măcar cineva să se fi prins că se află în vreun balon, ce aer e în el, dacă e sau, în cazul în care balonul ar fi fost minge, nu s-ar fi simțit șutul, dar ar fi zburat cât mai departe, peste mări și țări, de unde ar fi fost returnat cu multe ștampile și etichete pe care s-ar fi putut citi povești în mai multe limbi, dialecte și stiluri, care ar fi putut fi înțelese în limba fiecărui cititor.
Dar o să aibă ocazia cărțile lui să vadă lumea (literară) de azi, pentru că pe 10 mai 2022 are loc la Cluj un eveniment care se numește ”Leonida Neamțu is back in town”, în cadrul căruia invitați care mai de care mai felurit decât altul vor vorbi despre el și cărțile lui. Eu sper să decurgă totul ca și cum ar fi fost scris de el, chiar dacă asta ar însemna să-mi asum, în calitate de coorganizator și comoderator, riscul imprevizibilității, marcă proprie autorului născut basarabean și adoptat, dacă îmi este permis să spun așa, clujean. Cum el a făcut parte din colectivul redacțional al revistei ”Steaua”, vor fi și invitați din actualul colectiv redacțional al revistei, printre care și cineva care l-a cunoscut personal și ne va împărtăși câte ceva din amintirile domniei sale cu Leonida Neamțu. Dar îți las și afișul evenimentului, să vezi mai bine despre ce e vorba ;).
Am început lecturile din seria de autor cu ”Aventură și contraaventură” și am devenit prizonierul cărții de la prima pagină. Să continui cu ”Legenda cavalerilor absenți”?
Mmmm… știu și eu, mai degrabă cu ”Întoarcerea focului” sau cu ”Frumusețea pietrei nevăzute”, pentru a rămâne în aceeași atmosferă de aventură misterioasă. Dar, da, musai, apoi, să continui cu ”Legenda cavalerilor absenți”, în care cred că e foarte posibil să te regăsești și tu. Nu-ți spun mai multe, că-ți va spune Leonida cu asupra de măsură, de asta sunt sigură. Poți însă, la fel de bine, continua și cu ”Strania poveste a Marelui Joc”, în care vei găsi o tehnică narativă cel puțin curioasă și personaje nu doar curioase, ci și stranii, evident, bizare și condimentate, așa cum îi place lui Leonida, cu ceva mai mult sau mai puțin absurd. Ai putea continua și cu ”Blondul împotriva umbrei sale”, o antologie de proză scurtă SF, care aduce atât a H.P. Lovecraft, cât și a Borges, autor deloc necunoscut lui Neamțu. Eu îți mărturisesc că aceasta din urmă e preferata mea, urmată la foarte mică distanță de ”Întoarcerea focului”, ”Febră de origine necunoscută” și ”Știi, Lavinia, caracatițele..”. și apoi de toate celelalte.
Se pare că destinul unui autor nu e niciodată decis. Care sunt semnalele de recepție a reeditări cărților scrise de Leonida Neamțu?
Ce frumos ai zis, dar și ce trist, în același timp. Despre frumos pot spune doar că, „la vremea lui”, Leonida a fost foarte bine receptat, despre trist că, de-a lungul timpului, el a trecut (am oscilat între „a căzut” și „a picat”, dându-mi apoi seama că trecerea e cea mai potrivită, în cazul de față) într-un fel de con de umbră, neputând fi înregimentat în vreun anume stil sau curent literar, pentru că el, la fel cum spunea Hamsun (citat-motto al cărții ”Strania poveste a Marelui Joc”) aparține „pădurilor și singurătății”. Bine, nu e chiar așa, deși chiar așa se poate să fie.
Semnele receptării reeditărilor încep să apară treptat și din rândul celor care nu erau familiari cu autorul și sunt, spre bucuria noastră, a mea, minunat de surprinzătoare, cei care doar ce-l descoperă declarându-se vrăjiți de felul lui Leonida de a construi poveștile. Spun și din rândul celor care nu erau familiari cu autorul pentru că semne ale receptării au venit încă de la primul volum, dar de la fani înrăiți, pentru că sunt destul de mulți cititori învederați, mulți dintre ei aflându-se chiar printre scriitori, pentru că, nu-i așa, cine să aprecieze mai bine un scriitor deosebit decât un alt scriitor?! De pildă, în emisiunea lui Robert Șerban de pe TVR Timișoara, ”Piper pe limbă”, în care invitat era Mircea Cărtărescu, atunci când gazda emisiunii a prezentat două volume de Leonida Neamțu, din cele reeditate la editura Publisol, acesta și-a exprimat admirația pentru autorul care i-a bucurat tinerețile. Un alt fan înrăit este și Adrian Georgescu Jr., care jonglează mai mereu cu sintagme și nume de personaje din Leonida Neamțu. Lista poate continua și pe ea se află nume pe care sunt sigură că le cunoști, dar despre asta poate am să vorbim mai pe larg și altădată.
Ții în brațe poeziile tale, traducerile tale și volumele redactate. Nu o să te întreb pe care din ele le-ai lua pe o insulă pustie, ci cum mergi mai departe cu ele și ce va mai ieși în lume din lucrurile cu care te ocupi?
Din nou vorbești/scrii atât de frumos, încât îmi vine să mă uit peste umărul textului pe care-l scriu, să văd dacă nu cumva un alt text se scrie, de către altcineva căruia/căreia îi este, de fapt, adresată întrebarea. Și mă bucur că nu mă întrebi chestia aia cu insula, deși aș avea răspuns și chiar am să-ți și răspund: aș lua cu mine, pe o insulă pustie, dintre toate produsele mele intelectualo-livrești o singură povestire pe care am tradus-o și a apărut într-un număr mai vechi al revistei Poesis Internațional, scrisă de Roberto Bolaño și care se cheamă ”Plaja”.
Acum, ca să-ți și răspund, să nu mă mai eschivez, merg împletindu-le și sperând că o să-mi confere serenitate la senectute, presupunând că voi ajunge acolo. Ce va mai ieși în lume? Traducerea cărții lui Julian Jackson, ”Căderea Franței” (prima și singura carte istorică pe care am s-o traduc/ am tradus-o vreodată, nu mă întreba de ce, cartea e minunată, dar e teribil de greu de tradus așa ceva, fapt pentru care mă înclin în fața oamenilor care fac asta în mod obișnuit și rămân la poeziile și la ficțiunile mele), care va apărea luna aceasta la editura Publisol, o traducere din Amor Towles (nu spun mai multe, deocamdată), alte câteva redactări, interviul ăsta (pentru care-ți mulțumesc), alte trăsnăi, o colaborare la o antologie de poezie (la fel, nu spun mai multe, deocamdată) și o nouă carte de poezie, la care tot lucrez, fac și desfac, șterg și adaug, de vreo trei ani (îți las o poză cu ea în stadiul de laborator, de acum vreo 2 ani).
