„O incursiune pasionantă în Amsterdamul secolului al XVII-lea, prin intermediul tablourilor lui Rembrandt.” (Sud Ouest). Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Iubita pictorului de Simone van der Vlugt, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Seria Actual”, traducere din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu. În 5 iulie 1650, în timp ce merge pe un drum de ţară din împrejurimile Amsterdamului, Geertje Dircx e ajunsă din urmă de o trăsură cu portărei ai magistraturii care au primit sarcina să o aresteze şi să o ducă la casa de corecţie pentru femei din Gouda. Când i se aduce la cunoştinţă că a fost condamnată la doisprezece ani de detenţie, fiind găsită vinovată de furt, dezicere de contract şi desfrâu, femeia îşi dă seama că în spatele acestui verdict se află Rembrandt van Rijn, bărbatul în casa căruia a locuit vreme de opt ani, mai întâi doar ca dădacă a lui Titus, fiul pe care renumitul pictor l-a avut cu soţia sa, Saskia, iar după moartea acesteia, şi ca iubită. După ce a studiat documente de epocă ignorate multă vreme, Simone van der Vlugt şi-a propus în noul ei roman istoric să reabiliteze imaginea lui Geertje Dircx, oferind astfel o perspectivă surprinzătoare asupra unei părţi importante din biografia lui Rembrandt.
„Într-un stil direct, cu o forţă evocatoare care ne apropie trecutul, Simone van der Vlugt scrie o carte cu mesaj feminist, ce repune pe deplin în drepturi o eroină uitată a istoriei.” (Les Echos)
„Van der Vlugt împleteşte impecabil şi cât se poate de firesc istoria cu fantezia.” (Noordhollands Dagblad)
„Un roman intim, răscolitor, splendid şi minuţios documentat.” (Beaux Arts Magazine)
Simone Van der Vlugt (n. 1966, Hoorn) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare neerlandeze contemporane. Pasionată de scris încă din copilărie, a trimis primul manuscris la o editură la vârsta de treisprezece ani. A debutat în 1995, cu un roman istoric despre vrăjitoare, Talismanul, care s-a bucurat de mare succes. A publicat mai multe thrillere, un ciclu de romane poliţiste ce o are în centru pe detectiva Lois Elzinga şi care a stat la baza serialului Lois (2018), romane istorice, dar şi cărţi pentru copii. Mare parte dintre acestea au fost traduse în mai multe limbi.
La Editura Polirom a mai apărut Albastrul din miez de noapte (2019).
FRAGMENT
„Probabil că adormisem, căci am sărit speriată în capul oaselor şi m-am uitat de jur împrejur când am auzit că bate cineva la uşă. Da, dormisem ; începea deja să se întunece.
— Geertje?
Era vocea lui Korst.
— Te caută cineva.
Mi-am săltat picioarele peste marginea patului şi m-am ridicat.
— Cine?
— Maestrul Van Rijn, a spus Korst.
Era ceva mai smerit decât când îl ponegriserăm împreună în discuţiile din ultimele zile. Că doar n-o fi urcat şi Rembrandt cu el?
Am crăpat uşa. Într-adevăr, era acolo, lângă Korst. Acesta a făcut un pas înapoi, iar Rembrandt a deschis uşa mai larg. A intrat şi i-am citit îndată pe chip că ceva nu era în ordine.
A trântit uşa după el şi, cât era de mare, s-a proţăpit în faţa mea cu un aer ameninţător.
— Ai vândut brăţările Saskiei?
L-am privit speriată. Cum aflase aşa de repede?
— O oarecare Jacomijn Baltens a trecut după-amiază pe la mine. Mi-a spus că ai fost mai devreme la ea şi ai amanetat brăţările de aur. Te-a recunoscut imediat şi a venit la mine.
Am făcut câţiva paşi în spate.
— Ce era să fac? Am nevoie de bani.
— Nu ţi-am spus că o să-ţi dau mai mulţi bani? Fiindcă mi-a fost milă de tine, deşi acum mă întreb de ce. Ştii cât ţin la bijuteriile Saskiei, şi tot ai vândut brăţările. Mai ai inelul cu trandafiri? Spune-mi!
M-a împins şi mai în spate, apucându-mă de braţ. Chiar dacă nu m-a strâns tare, mi s-a făcut frică.
— Îl mai am, am spus iute.
— Arată-mi-l!
— Dacă-mi dai drumul…
Şi-a luat mâna de pe braţul meu. Am scos inelul din corset, i l-am arătat şi-apoi l-am băgat imediat la loc.
— Aşa îl porţi, agăţat de-o panglică? m-a întrebat el agitat. O să-l pierzi!
— N-o să-l pierd deloc, panglica e bine înnodată, iar dacă totuşi se desface, inelul cade în corset. E mai sigur să-l port aşa. Dacă l-aş purta pe deget, prin părţile astea aş fi jefuită imediat.
Rembrandt s-a liniştit, însă a rămas nemişcat dinaintea mea, cu o mână proptită în perete, astfel încât nu puteam să fac un pas.
— Vreau să-mi dai brăţările înapoi, mi-a spus el cu faţa foarte aproape de a mea. Te duci şi le iei. Chiar azi!
— N-am bani să fac asta. Sunt în siguranţă la casa de amanet şi rămân proprietatea mea. De îndată ce-o să-mi dai îndoit banii pe care mi-i datorezi în fiecare an, mă duc să le iau.
— Proprietatea ta?! Sunt ale lui Titus! N-ai dreptul să le vinzi!
— În testament scrie că sunt ale mele, altfel n-aş putea să i le las lui moştenire. Şi brăţările nu le-am vândut, ci le-am amanetat. Le iau sigur înapoi.
Nu ştiu cum găseam puterea să rămân liniştită şi fermă – poate fiindcă ştiam că nu are ce să-mi facă. Mă înghesuia el acum prin colţuri, însă eu eram, de fapt, cea care-l strânsese cu uşa.
— Toate bune aici?
În uşă au apărut doi bărbaţi, Korst şi încă un ins pe care nu-l cunoşteam. Korst a intrat în cameră cu paşi hotărâţi.
— Cred că mai bine plecaţi.
— Ce te bagi?
Rembrandt şi-a întors faţa spre el şi l-a privit furios.
— E hanul meu şi n-am chef de scandal, deci ori plecaţi acum în linişte, ori chem gărzile, a spus Korst cu mâinile în şolduri.
A intrat şi celălalt bărbat, s-a proţăpit lângă el şi şi-a încrucişat braţele pe piept.
— Bine, plec.
Rembrandt s-a îndepărtat de mine, luând-o spre uşă. Înainte să iasă din cameră, m-a mai săgetat o dată cu o privire ucigătoare.
— Ia înapoi brăţările alea. Şi ai grijă de inel, altfel dai de belea.”
