Într-o seară înviforată de iarnă – deh, ca toate iernile acelor timpuri învârtoșate, bucureștenii să fi aflat de vreun asasinat?!
Nu. Și nici nu ne mirăm. Fiecare cu temerile, fricile, suferințele lui!
Târziu, dar târziu de tot, s-a vrut (s-a putut) vorbi despre asasinatul unui tânăr poet, Nicolae Labiș (2.12.1935 – 22.12.1956).
Un fost crud copilandru, dar isteț foc, luat – întru instruire dobitocească – de așa-zișii mai mari ai țării (unora dintre ei, chiar și acum li se ridică osanale, fără jenă), la o anumită „școală” de literatură, cu nume de rezonanță, „Mihai Eminescu”.
Bietul Eminescu! Oare, de Acolo, din Înalt, ce-o fi zis, ce-o fi gândit, dumirindu-se despre ce este vorba… în aplicarea unui proiect (nu era el european, dar tot pe-acolo)?!…
Și iată, descopăr un grupaj de versuri, în revista „Iașul literar” (nr. 5/1956, p. 3-8).
Dar deschizând o minusculă paranteză, te minunezi, citind revista! Da, da! Te minunezi rău de tot. Bieții redactori, frământați – nevoie mare – de primul congres al Scriitorilor din România. Și bietele condeie, săracele!
L-au scos de la naftalină și pe Pavel, zis, Paul Bujor, academicianul (din 1948, firește) fără operă științifică, dar profesor o viață (șase decenii) la Universitatea ieșeană. Și se publică o scrisoare a sa către B. Brănișteanu, datată, „decembrie 1888”.
[Și, întru amuzament, îmi amintesc…ce dezbatere aprinsă a fost în urbea noastră (în cerc restrâns, firește), pentru că Liviu Papuc a prezentat cartea ce i-am dedicat-o lui Paul Bujor, sub titlul: „Monografie despre o fosilă” („Revista Română”, nr.3/2011, p. 49). A fost hazul lumii!]
Și frământat, nevoie-mare, bietul profesor Augustin ZN Pop fi-va prezent „la datorie”, cu un chinuitor: „Din epistolarul scriitorilor socialiști”.
Singurul curat și elevat text este cel semnat de Profesorul Constantin Ciopraga – o analiză stilată, cel mai bună eseu dedicat sonetistului Mihai Codreanu.
Ei, și revenind la Nicolae Labiș, poetul martir, revista pare onorată de publicarea unui grupaj de versuri. Reținem poemele: Am căutat…, Dans de odinioară, Legenda pasiunii defuncte, Singular și plural.
Ori aceste versuri nu au fost, în prealabil, lecturate de redactorul-șef, ori pentru că numele Nicolae Labiș reprezenta promițătoarea generație de poeți revoluționari, ori, pur și simplu, n-au avut încotro! Într-un fel, e bine. Dacă nu le-ar fi publicat „Iașul literar”, am fi pierdut câteva poeme anti-proletcultism.
Și ce poate fi mai relevant decât acest: „Și oratorul la tribună ne-a vorbit / Nouă, martirii marilor răbdări” (Singular și plural)!!!
Și nu numai titlurile poemelor, cât mai ales miezul lor atrag un mare semnal de alarmă: „Ascultă, am strigat, m-ai plictisit – / Sfârșește cu pălăvrăgeala asta! / Nu ne interesează cine ești – / De altfel știm și noi câte ceva!” (Singular și plural).
Înțelegem miezul acestor gânduri artistice, pentru că ni s-au dezvăluit în timp, multe dintre „căutările” tânărului Nicolae Labiș: „Am căutat și caut. Căutând / m-am pomenit greșind. Din când în când / m-am pomenit din vina mea flămând / și n-am însângerat în spinii / de pe cărările spre zările luminii” (Am căutat…).
Care au fost rosturile „căutărilor” sale? Simplu. În contact cu strada, cu biblioteca, cu societate, ochii săi au început, cătinel-cătinel, să strălucească de flămânda „căutare”.
Și nu va dura mult a se lumina. A fost curajos. Atât cât s-a putut. Se temea pentru viața alor săi. Nu cred și pentru a sa. Tinerețea, frumoasa și rebela tinerețe nu vede pericolul, deși îl simte.
Abia pe patul de spital, va conștientiza că în „căutările” sale va fi acționat de unul singur. Ceilalți „confrați”? Un loc călduț, de preferat. Și-ar fi prea târziu orice reproș!?
Și nici să nu ne mirăm. Tocmai, zilele trecute am ascultat pericopa unei Sfinte Evanghelii care își începea expozeul, așa: „Neamul acesta este un neam viclean”. Bineînțeles, nu-i vorba de „neamul” românesc, desi, fie vorba între noi!…
„Când din sat am plecat / aveam părul moale și cârlionțat; / Palmele îmi erau cupă și clește, / știam în jur și să râd nebunește / și dacă beam la un hram / de ochii satului doar o făceam…” (Dans de odinioară).
Frăgezimea unui timp al purității se învârtoșește peste tumultul unei Capitale: „Mă speria larma tramvaelor, vaerul, / înaltele blocuri și aerul…” (Dans de odinioară). Și să ne mai mirăm de ce se cufundă în fumul de țigară și în aroma bahică?!
Era curajos, speranța îl domina: „De poți schimba secera-n trandafir, / de-mi poți schimba viața” (Am căutat…).
Putea să reacționeze altcum, aflând și îndurerându-l realitățile acelui timp, pe care, foarte posibil, le cunoștea sau doar bănuia?! În mod cert: „Odată-un om și-a zăvorât în sine gândul / Și dragostea și-a răvorât-o în sinea sa” (Legenda pasiunii defuncte). Cum avea să „evite” anumite realități? Imposibil. Era un tânăr vioi, activ și… foarte curios!
Și toate ale sale „căutări” și curiozități, se vor metamorfoza în „pasiuni defuncte”, iar „pletele” îi vor „flutura”, „amețitor” (Singular și plural) sub roțile unui malaxor care nu lăsa nimic să-i scape!
Șaizeci și cinci de ani trecut-au ca un fum, doar unii dintre noi, ne mai amintim de-un june sclipitor poet care, pe patul suferinței, șoptea-ntr-alintul sfâșietor al ultimelor zvâcniri lucide… „Și totuși în suflet rămân / același copil din căpița de fân…” (Dans de odinioară).
Livia Ciupercă
