Memoria este considerată de cei mai mulți drept procesul prin care sunt întipărite în creier cunoștințe, date biografice, sentimente și senzații, tot ceea ce ține de istoricul nostru ca persoană prin interacțiunea cu lumea și cu ceilalți. Toate aceste amintiri merg într-un „depozit de vechituri al trecutului”? Ce grad de subiectivitate conțin amintirile înscrise în memorie? Există amintiri false? Cum de memoria pare să se apere de amintirile dureroase ridicând un scut al uitării împotriva lor? În ”Bazarul memoriei”, carte publicată de Lifestyle Publishing, parte a Grupului Editorial Trei, Veronica O’Keane, psihiatru clinician și profesor de psihiatrie la Trinity College din Dublin vorbește cititorilor săi despre „memoria sculptată de experiența personală”, despre modul cum creierul formează amintiri, iar acestea, la rândul lor, modelează oamenii. Memoria poate fi unul dintre cei mai prețioși aliați, dar uneori poate întinde și mici capcane. Ambele situații sunt descrise de psihiatrul irlandez în ”Bazarul memoriei”.
Amintirile false – un produs al vanității?
Se întâmplă adesea ca mai multe persoane să aibă despre același eveniment amintiri diferite. Situația poate naște polemici, chiar acuze de minciună, însă modul subiectiv în care se formează amintirile îi disculpă parțial pe cei aflați în această situație. Specialiștii sunt de acord că putem avea amintiri diferite față de ceea ce s-a întâmplat în realitate sau chiar amintiri ale unor lucruri care nu s-au petrecut deloc. Scriitoarea laureată a premiului Nobel Alice Munro a vorbit despre această situație teoretizată și de psihiatri: „Memoria este modul în care ne spunem continuu propriile povești, iar altora, o versiune oarecum diferită a poveștilor noastre”. Autonarativizarea, poveștile pe care ni le spunem nouă înșine, reprezintă imaginea a ceea ce vrem să fim și a modului cum ne dorim să fim priviți de ceilalți. „Ne putem ascunde în spatele propriilor narațiuni, ne putem plasa, mulțumiți, uneori chiar comic, în lume, sub forma unei persoane inventate. Capacitatea unui individ de a șterge, reconstrui, de a uita selectiv, de a-și aminti selectiv este nesfârșită”, observă Veronica O’Keane în Bazarul memoriei. Concept care persistă astăzi doar în literatura neuroștiințifică, amintirile false continuă să fie subiect de dezbatere. Chiar ideea de amintire adevărată este o contradicție în termeni cred specialiștii, pentru că, până la urmă, „toate amintirile biografice sunt false într-o anumită măsură”.
Când memoria se transformă în scut împotriva durerii
În momentul când află vești nu tocmai îmbucurătoare la o consultație medicală, multe persoane constată că imediat ce au ieșit din cabinet au uitat și descrierea bolii și planul de tratament. De ce memoria ne joacă feste în astfel de circumstanțe? Amnezia indusă de un șoc emoțional sau de nivelul ridicat de stres este un lucru nedorit, însă relativ frecvent întâlnit. Într-unul dintre capitolele cărții Bazarul memoriei, psihiatrul irlandez Veronica O’Keane descrie efectul stresului asupra memoriei, care poate fi cel mai bine înțeles prin studierea patologiei depresiei. Specializată în relația dintre stres și depresie, Veronica O’Keane a observat chiar înainte ca fapul să fie unanim acceptat de lumea medicală că nivelul ridicat al hormonului de stres – cortizolul – este o măsură clară a stresului fiziologic și psihologic. Între anxietate și depresie există o legătură evidentă, iar aceste condiții afectează mecanismele de formare a amintirilor. Persoanele care suferă de anxietate și depresie au dificultăți de memorare în funcție de gravitatea disgnosticului: „Unul dintre cele mai debilitante aspecte ale acestei experiențe oribile este că îți afectează memoria și gândirea. Acesta este motivul pentru care oamenii ajung să ceară tratament: se pot zbate în disperare și dezgust față de ei înșiși, în oboseală și lipsă de somn, chiar și în gânduri de sinucidere, dar cer tratament doar atunci când constată că nu se mai pot concentra, nu mai rețin nimic și nu pot lucra”, explică psihiatrul irlandez. Cele mai banale activități, cum ar fi urmărirea intrigii unui film sau a jurnalului de știri devin greu de îndeplinit. „Amnezia nu este consecința medicamentelor antidepresive”, subliniază psihiatrul, „de fapt, memoria revine după administrarea medicației”. De fapt, ca multe alte sisteme ale organismului, memoria funcționează perfect la niveluri moderate de stimulare. Ce e prea puțin afectează mecanismul de formare a amintirilor, iar ce e prea mult acționează în același sens.
Cum a compus Beethoven muzică după ce a rămas surd?
Beethoven a început să-și piardă auzul în jurul vârstei de 20 de ani, dar a continuat să compună muzică încă mai mult de 30 de ani, până la finalul vieții. Unele dintre compozițiile sale celebre, precum Simfonia a IX-a cu Oda Bucuriei şi Missa Solemnis au fost compuse când muzicianul era complet surd. Cum a fost posibil acest lucru? Răspunsul se află în localizarea surdității lui Beethoven. Acesta avea afectat nervul auditiv, însă cortexul auditiv, care memorase note și muzică era intact. Simpla ascultare a muzicii activează cortexul auditiv. În momentul când muzica este imaginată, se activează și cortexul prefrontal. Când muzicianul nu a mai putut să audă sunetele exterioare, i-a rămas auzul prin reprezentări neuronale. Propriu-zis, Beethoven compunea muzică virtual.
Apelând la cazuri din bogata sa experiență de psihiatru clinician și realizând frecvente referiri la literatură, Veronica O’Keane descrie în Bazarul memoriei mecanismul complex de formare a amintirilor în creierul uman și modul cum ulterior ne formează ele pe noi. Scrisă cu empatie profundă și adesea cu lirism, Bazarul memoriei își poartă cititorii într-o călătorie incitantă în lumea interioară, pe un teritoriu cu încă destule „zone albe”, pentru a înțelege mai bine „activitatea microscopică de la nivelul sinapselor, care seamănă cu luminițele intermitente ale licuricilor” și care, prin intermediul creierului, se constituie în experiența conștientă a oamenilor.
