L-am cunoscut cândva, în urmă cu nişte ani, pe marele acordeonist Ionel Tudorache, nepotul altui titan al muzicii lăutăreşti, Farâmiţă Lambru.
Era invitat la sărbătoarea încheierii culesului de vie, la Buzău. O masă lungă, lungă, cât a unei săli de şedinţe, plină de mâncăruri alese, în cantităţi pantagruelice, asemeni ospeţelor regale, cu fripturi de porc, miel şi viţel, carne de căprioară şi mistreţ, brânzeturi de toate neamurile, antreuri decorate ca în tablourile maeştrilor flamanzi, cârnaţi de Pleşcoi, vinuri şi băuturi de toate culorile şi soiurile şi multe altele îşi etala toamna în bogăţia ei, în salonul fastuos. Un festin amintind de banchetele Greciei antice. Totuşi, eu cred că vedeta autentică în toată această agitaţie era virtuozul Ionel Tudorache, aşezat pe un scaun, într-un colţ, şi cântând măiestru la acordeon şi vocal vechi cântece lăutăreşti.
De-abia atunci am început să înţeleg altfel acest instrument cu burduf şi clape, de care nu mă ataşasem în trecut prea mult. Întotdeauna l-am asimilat şi asociat muzicii lăutăreşti, nunţilor şi petrecerilor rurale, cu sârbele şi horele lor pline de vitalitate, unde, ca “membru” al unor mici tarafuri, alături de ţambal, vioară, clarinet, taragot, uneori cobză, fluier, trompetă, contrabas, întreţinea distracţia. În această formaţie, acordeonul este “invitat” deseori şi în multe spectacole de televiziune, în care cântă piesele la unison, alături de “confraţi”, sau oferă mici recitaluri de virtuozitate. Este, în fond, ceea ce defineşte muzica populară, muzica de suflet a tuturor şi îndeosebi a artiştilor boemi, muzica de of şi de inimă albastră a cârciumilor. Acordeonul este de multe ori vedetă şi în muzica cultă, are un repertoriu bogat şi cântă după partituri în concerte de Bach, Rachmaninov, De Falla, Bacalov, Piazzolla, Baretta, Rodriguez sau Romero, cucerind publicul şi creând o atmosferă cu totul specială. Pentru mulţi iubitori ai muzicii, ambianţa romantică, plină de aburii alcoolului, cafelelor şi ceaţa ţigărilor, la care contribuie şi acordeonul cu muzica sa specială, este sinonimă cu cea a restaurantelor şi cafenelelor pariziene de la începutul secolului XX, faimoşii ani ’20, cu şansonetele Edith-ei Piaf, Juliettei Greco, cu taverne slab luminate, dezbateri nesfârşite, ring de dans şi spectacol, cu viaţă de noapte a la Moulin Rouge. Fascinaţi de posibilităţile interpretative pe care le oferă acest instrument cu clape şi butoane, mari muzicieni ai lumii, precum românul Emy Drăgoi sau italianul Giani Coscia, au cântat cu el şi muzică de jazz. De asemenea, este prezent în numeroase orchestre simfonice, în concerte şi recitaluri în care poate susţine solo-uri cu valsuri, tangouri sau muzică de cabaret.
Am expus în această scurtă pledoarie majoritatea spaţiilor unde se manifestă artistic acordeonul, însă locul lui consacrat şi cel mai frecventat este cel al spectacolelor folclorice şi lăutăreşti, cârciumilor şi petrecerilor restrânse sau cu sute de invitaţi al nunţilor şi botezurilor. Printre maeştrii celebri ai României se numără Fărâmiţă Lambru, Marcel Budală şi Ilie Budală, Ion Onoriu, Vasile Pandelescu, Benone Damian, Nelu Ploieşteanu, Cornelia Catanga, Sile Ungureanu, Gheorghe Lambru, Costel de la Bolintin, Viorel Fundament, George Ene (zis Ionică Minune), Constantin Lăcătușu (zis Fulgerică), Marian Bățănași (zis Mexicanu), Paul Stângă, Marius Turneanu, Marius Fulger ş.a. care au performat pe scene naţionale şi internaţionale. Cântecele lor vechi, lăutăreşti, implicit ale lui Ionel Tudorache, Inimioară, inimioară, Trei lămâi și trei gutui, La Chilia-n port, Foaie verde măr domnesc, Ia guriță, ia și bea, Căpitane de județ, Deschide, gropare, mormântul, Codin, La Șalul cel Negru, O inimă de mamă, Pe ulița armenească răsună şi acum în evenimente publice.
În Balcani şi în toată lumea
Armoniile şi cântecele lui se întâlnesc în multe ţări ale lumii. Acordeonul (din fr. accordéon, germ. akkordeon), ce se aşează ca un rucsac pe piept, are ceva din pianul clasic datorită clapelor albe şi negre, dar este un instrument muzical special, ce se distinge prin propria lui configuraţie şi personalitate. Alcătuit dintr-un burduf aşezat la mijloc, între claviatură și butoane, produce sunetele prin vibraţiile unor ancii metalice (ancie – mică lamă elastică de metal, de lemn sau de trestie) provocate de aerul pompat din burduf. Calitatea lui muzicală nu se apreciază după frumuseţea exterioară, după numărul clapelor sau al registrelor, ci numai după sunet. Acordeoanele italiene au de regulă un ton mai cald şi mai nobil, mai apropiat de acela al orgii, pe când instrumentele germane sau cehoslovace emit sunete metalice, similare celor ale armonicilor de mână sau ale muzicuţelor (cumsainveti.ro). Acordeonul şi muzica lui tradiţională, apărute la începutul secolului XX, sunt specifice zonei balcanice, deoarece este utilizat cu precădere în această peninsulă străveche. Dar el este răspândit pe tot cuprinsul Europei, al Americii de Nord și Americii de Sud și este unul dintre instrumentele des întâlnite în muzica pop. Acesta datează, în forma sa actuală, din 1829, când a fost brevetat de către Cyrill Demian (Cyrill Demian -1772–1849, inventator armean care și-a câștigat existența ca producător de orgă și pian împreună cu cei doi fii ai săi, Karl și Guido, la Viena). În România, a “debutat” şi a început să fie cunoscut în anii ʼ30-‘40 ai sec. XX, precizează surse documentare etnologice şi etnomuzicologice, şi s-a bucurat de o mare popularitate în perioada interbelică, în epoca de glorie a tangoului. Însă, se crede că strămoşii acordeonului sunt şi mai vechi, spun unele surse bibliografice, şi aceştia s-ar afla în China antică, în timpul dinastiei Fong (cca. 3500 î.Hr.). Este vorba despre un instrument polifonic de suflat, asemenea naiului, cu tuburi verticale, numit sheng sau orga chinezească şi era utilizat ca interpret solo.
Cei mai buni acordeonişti ai lumii
În lume, topul celor mai apreciaţi acordeonişti îi cuprinde pe: Tony Murena (1917 1970), italian care a trăit în Franţa, solist cu o expresie deosebit de elegantă; Salomon Canelo, spaniol, unul dintrei cei mai rapizi instrumentişti, cunoscut ca “Dedos magicos” (Degete magice); Carmen Carrozza (1921-2013), american, a activat în orchestrele filarmonice din Boston, New York ca solist; Gianni Coscia, interpret de jazz, membru al Academiei de Muzica din Siena, Italia; Henry Doktorski, american, cântăreţ renumit de jazz, rock şi muzică simfonică; Richard Galliano, francez, câştigător al multor premii de interpretare, cel care introduce acordeonul în muzica de jazz; Charles Magnante (1905-1986), american, compozitor, aranajor, profesor, autor al unor cărţi de metodă pentru acordeon; Pete Townsehend, englez, membru al celebrului grup englez de muzică rock, The Who, compozitor, vocal, multi-intrumentist, folosind de multe ori acordeonul în timpul concertelor; Fărâmiţă Lambru (1927-1974) virtuoz român, celebru pentru concertele sale cu Maria Tănase şi pentru turneele în Franţa, Germania, Italia şi Rusia; Benone Damian (1938-2012), român, profesor ce şi-a dedicat viaţa promovării muzicii populare româneşti, cu numeroase turnee în străinătate. Acordeonul este instrumentul preferat de valsul, polka şi marşurile specifice Austriei, Elveţiei, Germaniei, de tangoul din Argentina, cumbia din Columbia, forro din Brazilia, de cântecele ruseşti interpretate la harmonică şi cele pentru dans ale italienilor etc.
Leagă-ți, lele, coada stângă
Nu ştiu cum este în alte ţări, însă, în România, obiceiul de a arunca cu bani în lăutari, de a lipi sutele de lei pe fruntea lor sau între pliurile burdufului este o practică uzuală apărută în epoca comunistă şi s-a înrădăcinat, devenind cutumă, în concertele maneliştilor. Muzica… Muzica de orice fel ar fi ea tămăduieşte, mântuie, ne înveseleşte, ne întristează şi cu toate acestea nu ştim ce este, ce armonii cereşti coboară în sufletele noastre prin vibraţiile ei divine, miraculoase.
Nu pot, de dragul ei, să nu amintesc şi alte piese, intrate în patrimoniul şi istoria muzicii lăutăreşti şi care trezesc nostalgii şi amintiri legate de sat, de copilărie şi părinţi, de nunţile şi petrecerile neaoşe, precum Arde-i focu de dușmani, La calul bălan, Inel, inel de aur, La Ploiești pe-o mărgioară, Ce n-aș da să mor deseară, La crâșma din Ferentari, Pupa-ți-aș coama, Bălan, Nu mi-e necaz că trăiesc, Măi, morare, dumneata, Leagă-ți, lele, coada stângă, La Bolintinul din Vale, Moșule, te-aș întreba, Salcâmule de la drum, Adu calu’, pune șaua, Anii mei și tinerețea, Dă-mi drumu’ nevastă-n casă, Leliță Floare, De ești supărată, Sărăcie, sărăcie ş.a.
Maria Dobrescu
Cântă-mi, Lăutare!
Zi din strună, Lăutare
Să-mi beau mai uşor paharul
Astă seară pentru mine
Tu îmi eşti prieten şi crâşmarul
Refren:
Cântă-mi, Lăutare
Cântă-mi ce ştii mai bine
Cântă-mi în noaptea asta
Numai pentru mine
Adu vinu, măi crâşmare
Să-mi înec în el amarul
Şi de nu ţi-oi cânta bine
Să nu-mi mai umpli paharul
Refren
Astăzi când îmi eşti departe
Mă gândesc numai la tine
Stau numa-n singurătate
Cu paharul lângă mine
Refren
