Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Big Sur de Jack Kerouac, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză de Vlad Pojoga.
Împreună cu Pe drum, romanul Big Sur este una din creaţiile de vîrf ale lui Jack Kerouac şi un reper pentru viziunea sa asupra vieţii. Cartea relatează una dintre profundele crize existenţiale trăite de alter egoul autorului, Jack Duluoz. Însă în Big Sur, spre deosebire de alte romane ale lui Kerouac, personajul central este un scriitor devenit faimos după publicarea cărţii Pe drum şi care încearcă să scape de gloria proaspăt cucerită de „Rege al Beatnicilor”. Vrînd să evite gloata de admiratori care îl asaltează pînă şi acasă, Jack se retrage la cabana unui prieten de-al său, Lorenzo Monsanto, în pădurile din Big Sur. Numai că, după doar trei săptămîni, e copleşit de singurătate şi de o tulburare nelămurită, ce îl fac să revină în San Francisco. Aici se reîntîlneşte cu vechii săi prieteni, inclusiv cu legendarul Cody, şi intră iarăşi în cunoscuta spirală a petrecerilor, beţiilor şi degradării, căutînd totuşi cu disperare o cale de salvare. Scrisă în doar zece zile, într-un flux narativ ce captivează şi, uneori, copleşeşte şi care se încheie cu un poem-experiment elaborat în timpul şederii scriitorului la cabană, Big Sur este, incontestabil, o carte fundamentală pentru Kerouac şi pentru înţelegerea aşa-numitei „generaţii beat”.
O carte fundamentală pentru Kerouac şi pentru înţelegerea aşa-numitei „generaţii beat”
„În multe privinţe şi în special prin directeţea lirică, ce reprezintă cuceritoarea marcă personală a lui Kerouac, aceasta este cea mai bună carte a sa… şi în mod cert n-a etalat nicăieri altundeva mai multă «delicateţe tandră».” (San Francisco Chronicle)
„O relatare umană şi exactă a extraordinarelor ravagii suferite în urma unui delirium tremens alcoolic de Kerouac, un scriitor extraordinar, ce a avut puterea să îşi ducă pînă la capăt naraţiunea poetică, sarcină de care puţini autori atît de chinuiţi ca el ar fi fost capabili… Şi, la apogeul geniului său umoristic, s-a salvat de chinuri încheind cu superbul poem «Mare».” (Allen Ginsberg)
„Este cu siguranţă cel mai îndrăzneţ roman al lui Kerouac şi unul ce va fi citit cu maximum de respect de toţi cei care iniţial s-au arătat sceptici faţă de întreaga mişcare beat.” (The New York Times Book Review)
Jean-Louis (Jack) Kerouac (1922-1969) s-a născut în Lowell, Massachusetts, într-o familie canadiano-franceză. La terminarea liceului a obţinut o bursă la Columbia University şi a plecat la New York împreună cu întreaga familie, dar în scurtă vreme şi-a întrerupt studiile şi s-a înrolat în Marina Militară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, viitorul scriitor a fost lăsat la vatră, considerîndu-se că ar avea un comportament schizoid. A lucrat o perioadă în Marina Comercială, apoi a pornit într-un şir de călătorii prin Statele Unite şi Mexic. Primul său roman, The Town and the City, a apărut în 1950, în timp ce romanul Pe drum, incluzînd numeroase elemente autobiografice, considerat adesea marca „generaţiei beat”, a fost publicat abia în 1957. Printre cărţile publicate ulterior de Jack Kerouac se numără Vagabonzii Dharma (1958), Tristessa (1960), Big Sur (1962), Visions of Gerard (1963). După moartea sa au mai fost publicate cîteva volume reprezentative, dar rămase în manuscris, printre care Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, scris în 1945 împreună cu William S. Burroughs şi apărut în 2008, şi Oceanul e fratele meu, scris în 1942. La Editura Polirom au apărut: Pe drum, Vagabonzii Dharma, Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, Oceanul e fratele meu şi Cartea trezirii. Viaţa lui Buddha.
FRAGMENT
„Dar aici e noaptea ceţoasă, luminată de lună, sunt inflorescenţele flăcărilor de la focul din sobă – E un măr dat catârului, cu buzele lui mari apucându-l – E gaiţa albastră care îmi bea laptele la cutie, îşi dă capul pe spate şi are un pic de lapte pe cioc – E râcâitul ratonului sau al şobolanului acolo, afară, noaptea – E bietul şoricel care ia cina în colţul umil unde îi pun o farfurie delicioasă, plină cu brânză şi bomboane de ciocolată (pentru că zilele în care omoram şoareci sunt de mult apuse) – E ratonul în ceaţa lui, e omul de lângă foc, şi toţi tânjesc după Dumnezeu – Sunt eu însumi, venind înapoi de la şedinţele mele nocturne de pe plajă ca un bhikku bătrân, mormăind în timp ce bâjbâi pe potecă – Sunt eu însumi punând raza lanternei pe un raton care se caţără într-un copac, inimioara lui bubuie de frică, dar eu îi strig în franceză „Salut, băiatule“ (allo ti bon–homme) – E sticla asta cu măsline, 49 de cenţi, importată, pimentos, le mănânc una câte una, gândindu-mă la coastele de dealuri din după-amiezile târzii ale Greciei – Şi sunt spaghetele mele – cu sos de roşii şi salata mea cu ulei şi oţet şi sosul meu savuros de măr, dragul meu, şi cafeaua mea neagră şi brânza Roquefort şi nucile de după cină, dragul meu, toate în pădure – (Zece măsline delicate, mestecate încet la miezul nopţii, e ceva ce n-a făcut nimeni niciodată în restaurantele de lux) – E momentul prezent, încărcat de păduri întortocheate – E pasăroiul care tace brusc pe ramura ei în timp ce soţia lui îl priveşte – E graţia unui mâner de topor, la fel de mare ca a unui balet de Eglevski – E „Muntele Mien Mo“ în ceaţă, în pâcla iluminată a lunii de august, între alte înălţimi superbe şi ceţoase care se înalţă noaptea în şiruri mai palide şi întru câtva rozalii, ca picturile clasice pe mătase din China şi Japonia – E un gândac, târâtor mic şi neajutorat, lipsit de aripi, care se îneacă într-o cană cu apă, îl scot şi el rătăceşte şi ameţeşte pe terasă până când mă plictisesc să-l privesc – E păianjenul din latrina de afară, care îşi vede de treaba lui – E partea pe care o văd eu din şunca atârnând pe un cârlig din acoperişul coşmeliei – E râsul cufundarului în umbra lunii – E o bufniţă buhăind în ciudaţii copaci bodhidharma – Sunt florile şi buştenii de sequoia – E un foc simplu de lemne, cu alimentarea lui grijulie, dar absentă, o activitate care, ca toate activităţile, e o non-activitate (Wu Wei), dar chiar şi aşa e o meditaţie în sine, mai ales că toate focurile de lemne, la fel ca fulgii de nea, sunt de fiecare dată diferite – Da, e curăţarea de răşină a unui buştean de sequoia cuprins de flăcări – Da, lemnul de sequoia tăiat cu ferăstrăul se face cărbune şi arată ca un Oraş al Gandharvelor sau ca un deal vestic la apus – E mătura unui bhikku, ibricul – E coada dantelată şi moale de peste nisip, marea – Sunt toate pregătirile astea înflăcărate pentru un somn decent, ca în noaptea în care îmi caut şosetele de dormit (ca să nu murdăresc sacul de dormit pe dinăuntru) şi îmi dau seama că am început să cânt „A donde es me şosetos?“ – Da, şi jos, în vale, e catârul meu, Alf, singura fiinţă vie din jur, cât vezi cu ochii – E luna care apare în mijlocul somnului – E substanţa universală care e substanţă divină, pentru că unde altundeva ar putea fi? – E familia de căprioare pe drumul de pământ la apus – E pârâul tuşind în poiană – E musca de pe degetul meu mare, care îşi freacă nasul şi apoi sare pe pagina cărţii mele – E pasărea colibri ce dă din cap dintr-o parte în alta ca un vagabond – Sunt toate astea şi toate gândurile mele bune, chiar şi cântecelul meu scris pentru mare „M-am pişat în mare, acid pe acid, de la mine pentru tine“, şi, cu toate astea, în mai puţin de trei săptămâni am înnebunit.
Pentru că cine ar putea înnebuni când era atât de relaxat? Dar aşteaptă: sunt şi nişte semne că era ceva în neregulă.”
