Din 2011 cînd Yuval Harari i-a dat bun de tipar, Sapiens* a devenit subiect de discuție în peste 40 de țări: îi face pe sceptici să exclame „V-am spus eu?!” pe naivi să se înfioare de naivitatea lor, pe optimiști să spună că mai avem șanse și pe pesimiști să declare satisfăcuți că ne paște apocalipsa. Cărțile de istorie ajung sus în topul vînzărilor dacă fac dezvăluiri de ultimă oră despre personalități care au trecut demult pe lumea cealaltă sau dacă reîncălzesc misterul morții recente a vreunui VIP mondial. Dar cum de a ajuns în topul topurilor un op al cărui autor nu face altceva decît că cercetează cu ochi critic istoria omenirii? Și cum de a ajuns un guru mondial acest Yuval Harari?
Tipul are o formidabilă putere de sinteză și face parte din categoria cu puțini reprezentanți a celor care pun totul sub semnul întrebării. Dar are și un talent izbitor în mînuirea cuvintelor și știe să-și povestească abstracțiunile cu o expresivă și nuanțată simplitate. Harari ia la scuturat ideile primite de-a gata și nu se lasă impresionat de principiul autorității, indiferent de înălțimea la care se află o autoritate sau alta. Așa ajunge la concluzia că omenirea nu-și cunoaște istoria îndepărtată, ci se mulțumește să facă presupuneri despre ea. Ultimul lucru în care crede Harari e că istoria ar fi mama adevărului. De fapt avem o sumedenie de istorii care se bat cap în cap. Asta și pentru că nu putem pretinde că ne cunoaștem istoria cu mai mult de 900 de ani în urmă. Și nici asta prea bine. Fiindcă, atenție, ne avertizează Harari: istoriile sînt opera învingătorilor. Versiunea învinșilor e mai greu, dacă nu imposibil de restabilit.
Din faptele regilor despre care narează cu sîrg istoricii nu putem deduce decît ceea ce le convine lor să ne spună, ceea ce obiectiv vorbind nu înseamnă nimic în plus decît tehnici de manipulare. Harari e specialist în istorie militară, așa că știe cu ce se mănîncă manipularea și mai ales ce importanță are ea în stabilirea precedentelor, pe care se întemeiază dreptul și legile. Așa că marea întrebare, valabilă pînă în zilele noastre, nu e dacă istoriile sînt partizane, ci cît de partizane sînt. Sapiens e și un îndreptar de citit istoria, cu exemplele care apar de-a lungul timpului pe care Harari le oferă fără a uita să precizeze pe cine crede și pe cine nu, și pe ce se bizuie în alegerile făcute. De unde și impresia că încă tînărul istoric face un soi de detectivistică printre surse, pentru a le descoperi pe cele care merită să li se dea crezare. La fel cum caută explicații pentru capacitatea anumitor autori de a influența lumea vreme îndelungată. Evident că printre aceste texte se află și Capitalul lui Marx și Manifestul Partidului Comunist al aceluiași. Aici se cuvine făcută precizarea că Harari, om de stînga, își ia distanța cuviincioasă de autorul materialismului dialectic, la fel cum face și față de personalitățile care au influențat istoria, de la cele din vechime pînă la cele recente. În această istorie a civilizației sagacele autor observă și încotro se îndreaptă omenirea care pare tot mai puțin capabilă să stăpînească calea pe care a apucat-o și care ar fi primejdiile care ne pasc din această cauză. De altfel, după Sapiens, Harari și-a consolidat reputația de guru al istorie civilizației cu Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului și cu 21 de lecții pentru secolul XXI, în care istoricul scrutează viitorul cît se poate de plauzibil, dar nu infailibil. Fiindcă, de pildă, printre multele pericole mortale care ne așteaptă, unul i-a scăpat. Și anume pandemiile.
Cristian TEODORESCU
*Yuval Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, traducere de Adrian Șerban, Editura Polirom, 2017
