În spiritul tradiţiei împământenite de-a lungul timpului ireversibil, iată, în „hronicul” contemporaneităţii culturale româneşti se consemnează cu însemne distinctive faptul că la 31 octombrie 2021 se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Eugen Lovinescu, căruia istoria literară îi acordă, cu discernământ indubitabil, postura bine individualizată de: critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, traducător, romancier şi nuvelist român, considerându-l în acelaşi timp cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu; această ultimă afirmaţie fiind susţinută ulterior şi de Emil Cioran în lucrarea elaborată în limba italiană, „Gli scritti romeni e francesi”. Însuşi strălucitul istoric şi critic literar George Călinescu, în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, publicată în 1941 la Editura Fundaţiilor Regale, îi atribuie operei lui Eugen Lovinescu nu mai puţin de nouă pagini de analiză critică extinsă în profunzimea acesteia (715-724), în urma căreia avea să se pronunţe cu recunoscuta-i autoritate: „Genul prin care, după 1919, s´a relevat personalitatea lui E.Lovinescu este polemica. El e într´adevăr un polemist mare, ca şi Titu Maiorescu. Tehnica sa e bibeloul grotesc care presupune o risipire mare de materiale până ce norocul scoate câteva piese de neuitat. Dar acest noroc, ce implică talentul, nu-l are oricine. Azi nu intră în discuţiune dreptatea, ci numai justeţea formală a polemicii.
Peste timp, scriitorul Nicolae Manolescu şi el autor a unei Istorii critice a literaturii române (2008), intervievat asupra interpretării personale a „neînţelegerilor” dintre cei doi mari critici, Lovinescu şi Călinescu, nu s-a sfiit să dea un răspuns tranşant: „Între Lovinescu şi Călinescu n-a existat brumă de simpatie. De înţelegere, da, a existat, deşi niciodată recunoscută, nici de unul, nici de altul. Mai mult, plăcerea de a nu fi de acord le era comună. (…) Ignorarea reciprocă n-a exclus momente polemice. Şi, totuşi, un an după moartea lui Lovinescu, Călinescu i-a consacrat contemporanului şi înaintaşului său mai vârstnic cu aproape douăzeci de ani un articol pe cât de just critic, pe atât de emoţionant. Ceea ce îi despărţea era temperamentul. Placid-clasic al lui Lovinescu, emfatic-baroc al lui Călinescu.(…) Va fi existat o anumită rivalitate între ei. Lucrul se vede bine la limbutul Călinescu. Mai prudent, Lovinescu face de obicei pe sfinxul. În definitiv, nu e asta chiar dovada că se considerau mutual cei mai de seamă critici ai vremii?”
De-a lungul timpului numeroşii exegeţi, care s-au aplecat cu destulă luare aminte asupra operei lovinesciene, au deliberat „la unison” faptul incontestabil că Eugen Lovinescu „s-a preocupat de a pune în acord evoluţia socială cu cea cultural, artistică, impunându-şi punctul de vedere că aceste două relaţii se supun, deopotrivă, legii sincronismului.” De aceeaşi părere unanimă a discipolilor săi se bucură şi teoria sa cu privire la „mutaţiile valorilor estetice”, pe care Eugen Lovinescu o dezvoltă cu solidă documentare în ampla sa lucrare de sinteză „Istoria civilizaţiei române moderne”, elaborată în trei volume, editate în periooada 1924 – 25, explicând, altfel decât junimiştii, că „procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române începe odată cu penetrarea în Principatele Unite a primelor semne ale spiritului occidental. Împrumutându-i formele, se crează premisile de a apărea fondul.” Astfel, fenomenul formelor fără fond de care vorbesc junimiştii este unul real, dar, spre deosebire de aceştia, Lovinescu îl consideră „inevitabil şi creator.”
Confundându-se permanent cu viaţa cărţilor, biografii săi mărturisesc, deopotrivă, că Eugen Lovinescu „s-a zidit întreg în opera sa, neexistând cât de mici inadvertenţe între viaţa reală şi cea intimă”, fapt ce trezeşte cititorului îndemnul cunoaşterii.
Potrivit „surselor biografice” consultate, Eugen Lovinescu s-a născut la Fălticeni, la 31 octombrie 1881, fiind cel de al patrulea copil al lui Vasile T. Lovinescu ( pe numele lui adevărat Vasile Teodorescu) – tatăl, profesor la gimnaziul din Fălticeni şi al Profirei Lovinescu (n.Manoliu) – mama, casnică. La vremea primelor învăţături micul Eugen urmează şcoala primară şi apoi gimnaziul „Al.Donici” din Fălticeni, pe care îl absolvă în 1896. Susţine în toamna lui 1896 dificilul examen şi este admis cu bursă la Liceul Internat „C.Negruzzi” din Iaşi, primul liceu-model din România, înfiinţat recent, în 1895, la stăruinţa lui Spiru Haret. Aici, primind instrucţia unor profesori iluştri şi onorând deviza elitistă a liceului, „Prin noi înşine, să fim cei mai buni!”, la absolvirea acestuia Eugen Lovinescu a fost declarat „şeful Promoţiei 1899”; numele său strălucind şi în prezent pe „Panoul de marmură al şefilor de promoţie” aflat în impozantul „Hol de Onoare” al actualului Colegiu Naţional „C. Negruzzi” Iaşi, alături de alte numeroase şi importante personalităţi româneşti care au absolvit prestigiosul lăcaş ieşean.
Despre singuraticul elev internatist, Eugen Lovinescu, după cum însuşi afirmă, reţinem că, „aproape adolescent, se adâncise în lectura foiletoanelor lui Emile Faguet din Revue des deux monde, stătea pe masă cu Criticele lui Maiorescu şi, dovedind pasiune, obişnuia să participe la dezbateri literare, întocmind note şi cugetări critice proprii, care i-au servit din plin la conturarea viitoarei sale vocaţii critice.”
Drumul învăţământului superior fiindu-i larg deschis, Eugen Lovinescu devine din octombrie 1899, studentul Facultăţii de Litere, mutată de curând, din 1897, în noul Palat Universitar de pe Copou. N-au fost elucidate nici până astăzi de către biografii săi, între care T.Tudorancea, motivele pentru care tânărul student Lovinescu a decis, după câteva săptămâni, să se transfere la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Probabil că unul dintre motivele plauzibile ale transferului a constituit mutarea definitivă din 1885 a Societăţii Junimea şi a revistei „Convorbiri literare” la Bucureşti (n.n.). Sau altele…(?!)
Într-adevăr, la Facultatea de Litere bucureşteană, secţia clasică, studentul Eugen Lovinescu are privilegiul de a audia cursul „viforosului istoric N.Iorga, care sub biciul său de foc este hotărât să alunge <fariseii> din templul culturii”, dar şi cursul lui Titu Maiorescu, „care se impunea prin claritatea şi echilibrul cugetării, prin frumuseţea clasică a limbajului”, fără să recunoască atunci şi nici mai târziu „patronajul” spiritual al unuia dintre ei. Mai mult, de formaţie „maioresciană”, dar cu libertate de spirit critic, nu arareori Lovinescu va fi în contradicţie cu opiniile junimiştilor.
În 1903, susţinând cu elocinţă lucrarea despre sintaxa latină, Eugen Lovinescu obţine licenţa universitară şi drept urmare activează ca profesor de liceu, la Ploieşti şi Bucureşti (1904 – 1906). Este perioada în care E.Lovinescu debutează publicistic în suplimentul literar al ziarului Adevărul cu „cea dintâi disertaţie critică despre Perşii lui Eschil.” Devine apoi un constant colaborator al revistei Epoca a lui Sadoveanu, publicând numeroase articole critice despre scriitorii sămănătorişti şi poporanişti, între care, O.Goga, Şt.O.Iosif, Al.Brătescu Voineşti, I.Gorun, I.Agârbiceanu, Emil Gârleanu, făcându-şi astfel cunoscuţi …primii paşi pe nisipul fierbinte al criticii literare. N-a fost de mirare că în 1906, adunându-şi scrierile publicate, le editează la Fălticeni în cele două volume de debut, intitulate, nu întâmplător, „Paşi pe nisip”; la acestea mai adăugând editorial, atât piesa de teatru „De peste prag”, cât şi manualul „Carte de citire şi gramatică pentru clasa a III-a”.
Având la activ această „zestre” publicată, în perioada 1906-1909 E.Lovinescu se îndreaptă spre Paris pentru a-şi pregăti doctoratul. Aici, pentru a obţine titlul de doctor în litere nu se mulţumeşte numai cu lucrarea: Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire, prefaţată de Emile Faguet, „de mare interes în lumea intelectuală a Parisului”, ci mai întocmeşte şi o alta complementară: Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle (1800-1900), prefaţată de Gustave Fogeres. În toamna lui 1909, în urma susţinerii celor două strălucite lucrări, comisia de doctorat, din care făcea parte şi celebrul critic literar Gustave Lanson, îi acordă binemeritatul titlu, care-i deschidea o perspectivă universitară. În prealabil, calea spre universitate îi era netezită şi de publicarea unui studiu amplu despre Grigore Alexandrescu, conceput pe baza introducerii unei prime sinteze estetice.
Reîntors în ţară, colaborează la revista „Convorbiri literare” de sub conducerea lui Mihail Dragomirescu, publică Critice în două volume şi ţine în 1910 la Universitatea din Bucureşti „o lecţie de deschidere privitoare la Critica şi istoria literară în care, definind metoda impresionistă, intră în conflict direct cu Nicolae Iorga, dar şi cu alte autorităţi universitare”, fapt ce-i va zădărnici cuvenita sa accedere la catedra universitară. În 1912, pentru puţină vreme devine profesor suplinitor la Facultatea de Litere ieşeană, dar şi aici, cu toată competenţa probată, titularizarea îi va fi atribuită în cele din urmă lui Garabet Ibrăileanu, animatorul „Vieţii Româneşti”, cu care era într-o dispută… polemică de idei. Însă, tot răul spre bine, cum se spune uneori, „refuzul universitar” l-a pus pe Lovinescu în situaţia autonomiei morale de a fi critic, „nici mai mult, dar nici mai puţin”, după cum s-a confesat mai târziu cu amărăciune în „Memorii”. Şi exegeţii săi subliniază faptul că: „E.Lovinescu, simplu profesor de latină la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, n-a făcut politică şi nu s-a bucurat de nicio favoare oficială.” El a continuat să-şi vadă de scrisul său, câte un articol pe săptămână şi astfel „şi-a consolidat ritmul de trei-patru volume pe an, rezultând o operă întinsă, neegalată, ca volum, în critica românească.” Colaborând la Convorbiri literare, Noua revistă română, Flacăra, Rampa, adună tot ce a scris în Critice, editând volumul III, în 1915 şi volumul IV, în 1916, dar şi monografia Costache Negruzzi, viaţa şi opera lui, cum şi romanul Apa morţii (1913).
Tot în 1916 se căsătoreşte cu profesoara Ecaterina Bălăcioiu şi împreună cu soţia se refugiază în perioada războiului (1916 – 1918) la Odesa. După refugiu, în 1918, reintrând în „ritmul scrisului”, scoate la Bucureşti revista ilustrată „Lectură pentru toţi”.
Apariţia sub conducerea sa, la 19 aprilie 1919, a primului număr al revistei Sburătorul, al cărui director a fost între 1919-22 şi 1926-27, îi impune lui Lovinescu un ritm de muncă şi mai intens, mai ales că el va patrona până la sfârşitul vieţii şi cenaclul acestei reviste, „aşteptând în fiecare după amiază la locuinţa sa din str.Câmpineanu şi apoi din bulevardul Elisabeta în speranţa că va apărea marele necunoscut, poet sau prozator, care să-i răsplătească aşteptările”, precum se menţionează în „surse”.
După 1922, în plina maturitate a celor patruzeci de ani trecuţi şi după naşterea fiicei sale Monica Lovinescu, la 19 noiembrie 1923, E.Lovinescu se află în etapa elaborării unor ample lucrări de sinteză, care-i va consolida temeinic strălucitele sale concepţii critice, cuprinse în cele trei volume din Istoria civilizaţiei române moderne (1924-25) şi în cele cinci volume din Istoria literaturii române contemporane (1926-29) despre care s-a amintit deja. În prealabil, ţinând „cadenţa” scrisului, mai publicase romanul Lulu (1920), studiul monografic despre „iluminatul” Gheorghe Asachi (1921) şi în 1923 a editat la „Fundaţiile Regale” romanul autobiografic Bizu. Din 1930 începe să elaboreze primul volum din „Memorii”, pe care le va redacta în trei volume; ultimul apărând în 1937. În paralel, mereu atras de poezia eminesciană, trece opinia sa în cele două romane din ciclul Eminescu, Mite (1934) şi Bălăuca (1935), prin care „nuanţează” iubirile poetului pentru Mite Kremnitz şi Veronica Micle. Fascinaţia celor două romane eminesciene ale lui Lovinescu, citite „pe sub mână” cu mult nesaţ în anii mei „internatişti”(1956-60), încă mai stăruie şi astăzi…
Urmare a prodigioasei sale activităţi şi producţii literare, în 1936, este propus să intre în Academia Română, dar în plenul Senatului nu întruneşte votul majoritar. Cu toate acestea în acelaşi an scoate alte două romane Diana şi Mili, cu care completează ciclul autobiografic Bizu. Doi ani mai târziu, în 1938, se pensionează după mai bine de trei decenii ca profesor de latină şi greacă la liceul bucureştean „Mihai Viteazul”.
Pe fondul unor neliniştite „agitaţii politice” ale vremii antebelice, cu grave consecinţe ameninţătoare asupra culturii române, Lovinescu găseşte de cuviinţă „să reactualizeze spiritul clarvăzător al lui Maiorescu” şi, drept urmare, în precaritatea stării de sănătate reuşeşte să editeze un impresionant ciclu junimist, compus din: Broşura P.P. Carp, critic literar şi literat (1941), Monografia Titu Maiorescu, în două volume (1942, respinsă de la Premiul Academiei), Antologie a ideilor junimiste (1942), T.Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943), „ce constituie o operă critică de anvergură, comparabilă cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal”, după cum s-au exprimat numeroşi adepţi.
Cuprins de ideea morţii, dar şi de zădărnicia vieţii, îl uluieşte „gestul de tabdreţe al confratelui Tudor Arghezi, care-l mişcă până la lacrimi.”
În acele clipe grele, la 13 mai 1943, ca o izbăvire, apare în gazeta Viaţa a lui Liviu Rebreanu, scrisoarea deschisă adresată lui Eugen Lovinescu, ce exprima solidaritatea şi adeziunea Grupului literar studenţesc de la Sibiu la noul „spirit critic lovinescian”. Adânc impresionat, răspunsul de mulţumire al destinatarului Lovinescu apare în numărul din 27 mai 1943 al aceleaşi gazete.
Nemiloasa boală de cancer îl răpune curând, la 16 iulie 1943, înainte de a împlini 62 de ani şi, astfel, Eugen Lovinescu se îndreaptă spre cer… „să asculte torsul stelelor”.
După sfârşitul războiului şi instalarea noului regim de „democraţie populară” soarta intelectualităţii româneşti, cum şi posteritatea lui E.Lovinescu, au avut mult de suferit, îndeosebi după ce fiica sa, Monica Lovinescu, aflată la Paris, cere în 1948 „azil politic” Franţei, devenind consecventă corespondentă a postului de Radio Europa Liberă, de la microfonul căruia va înfiera, împreună cu soţul ei, poetul şi publicistul Virgil Ierunca, atrocităţile noilor autorităţi de la Bucureşti împotriva desidenţilor şi a intelectualilor români „neînregimentaţi”. Ca urmare, profesoara Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, mama sa, este arestată la peste 70 de ani şi condamnată să execute detenţie politică.; ea reuşind să salveze la percheziţii repetate mai multe manuscrise din Memoriile soţului său, care vor apărea postum. Este evacuată forţat din locuinţă, iar cărţile bibliotecii „au fost confiscate şi arse ulterior într-o casă conspirativă a Securităţii.”
Schimbarea în bine a României de după ´89 a adus şi personalităţii lui E.Lovinescu cuvenita strălucire; opera fiindu-i reeditată periodic, numele său fiind aşezat pe frontispiciile multor instituţii culturale româneşti, iar în casa lui, recuperată cu greu, abia în 2001, funcţionează de atunci fundaţia „Casa Lovinescu”.
Să menţionăm că opera lui Eugen Lovinescu, aflată uneori şi într-un nemeritat „con de umbră”, a fost analizată şi apreciată de-a lungul timpului de către consacrate personalităţi ale criticii literare: D.Caracostea, S.Cioculescu, Camil Petrescu, T.Vianu, Perpessicius, I.Negoiţescu, P.Georgescu, E.Simion, M.Iorgulescu, F.Aderca, N.Steinhardt, M.Zaciu, C.Ciopraga, V.Cristea, M.Ungheanu, M.Anghelescu, M.Martin, M.Zamfir ş.m.a., din care se desprinde un „verdict” imbatabil: „Evoluţia lui LOVINESCU este, aşadar, de la impresionism la modernism; în limitele acestui spaţiu spiritual el a creat o operă critică de cea mai mare importanţă pentru literatura română, fiind şi azi, prin unele dintre laturile ei, actuală. ”
N-aş putea încheia aceşti câţiva „paşi pe nisip”…în căutarea lui Eugen Lovinescu, fără a-l face şi pe ultimul, cel care, animat de spiritul „internatist-negruzzist” în care m-am format, îl dedic simţitor binemeritatei omagieri a personalităţii dobândite de şeful Promoţiei negruzziste-1899, la sorocul celor o sută patruzeci de ani de la naşterea sa. – Mihai Caba
