Tăcerea editorială a poetului Soril Miavoe, debutant în 1985 cu volumul Cum să nu, a fost lungă și folositoare. Atât de lungă încât Miavoe nu le este cunoscut generațiilor mai tinere, însă revenirea sa de acum doi ani cu Pliant tipărit pe ambele fețe a scos la iveală un autor în formă, bătăios și expresiv, care în plus a scăpat de „elanurile de grandilocvență” remarcate în versurile sale de început. Iar recenta Dopuri de plută (Rocart, 2021) e o confirmare târzie a unui poet stenic în scriitura căruia se găsesc majoritatea mărcilor deja binecunoscute ale optzecismului canonic, pe care Miavoe le folosește cu inteligență și abilitate, modulându-le într-o manieră care îl scoate de sub prezumția lipsei de originalitate sau a reșapării unei formule caduce sau îndelung bătătorite.
La drept vorbind, Soril Miavoe (care e leat cu câțiva dintre veteranii 80-ismului, ca Gheorghe Iova, Ioan Flora sau Liviu Ioan Stoiciu) înviorează prin Dopuri de plută o poetică ce părea că și-a trăit traiul și și-a cam epuizat resursele. Cele mai bune poeme din acest volum destul de inegal sunt antologice: „În autobuz”, „Inspirația”, „Melodia subțire, puntea”, „Mircea”, „Pe cale să se descopere” sau „Reportaj” arată disponibilitatea pentru mai multe registre în care poetul operează cu egală vioiciune și mână sigură. Poezia cotidianului, atitudinea ludică, biografismul sunt aici la ele acasă, și mai e ceva în scrisul lui Miavoe care amintește de Marin Sorescu (ca în „Știm că vom merge în rai” sau „Musafirii”) – un fel de ușurință de a trata subiecte grave pe un ton degajat, refuzând acroșajul dramatic și cultivând cu bună știință un sentimentalism potolit și atașant: „(…) căci veni vremea în care / nu mai știam că tu ai trupul tău / și eu pe al meu, / împreună credeam că suntem / foile aceleiași cepe / înfășurate pe o singură inimă / ca lumea să poată începe.” („Nici măcar”)
Poezia lui Miavoe nu este prioritar tehnică, dar Dopuri de plută afirmă decis personalitatea și prezența unui poet care nu se lasă intimidat de precedențe și care dă dovadă la tot pasul de o ascuțită conștiință profesională – rima, cadențele, cezurile precise, metafora dezvoltată, poate uneori cam simandicoasă nu știrbesc naturalețea acestei poezii, cu toate că nu textele-n formă fixă sunt, după mine, piesele de rezistență ale cărții. Amintind de un poem târziu al lui Mircea Cărtărescu din „Nimic”, Miavoe exprimă în „Azi mi-ar fi plăcut să postez pe FB” (luându-i laolaltă în scenariul textului său nostalgic pe Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și Angela Marinescu) un acut sentiment al propriei absențe în împărăția devorantă a lumii virtuale: subiectul poetic renunță să mai posteze fotografiile cu magiștrii deja menționați realizând că „(…) nu există nici o fotografie, / există doar galeria din mintea mea / pe care sunt expuse pe albii pereți / imagini și filmulețe / pe care le privesc zilnic uimit de frumusețea lor / și-n care / eu nu sunt.”
Căutând „sunetele pe care se poate păși / printre hăuri” (în „Melodia subțire, puntea”) și făcând, ca în poemul dedicat memoriei lui Teodor Borz, „Pilu”, surfing pe „valul care aduce întotdeauna la țărm / pe vii și pe morți”, protagonistul acestui volum cu titlu de o voită banalitate nu poate, oricât ar încerca, să-și ascundă fondul melancolic, în așteptarea acelui anotimp declinant atât de des invocat de poeți: „Vine toamna cu întârziere / spune buletinul meteorologic – / nu-i nimic / îmi zic, eu mai aștept, mă găsește tot aici / unde m-a lăsat, // de data aceasta sunt pregătit / să merg mai departe”.
Claudiu KOMARTIN