Ipoteză: un scriitor din provincie are de zece ori mai multe șanse să rămînă nevăzut, necunoscut publicului, prin comparație cu unul dintr-un mare oraș.
O fi adevărat? Sau e o prejudecată? Publicul care nu cunoaște lumea literară e convins că talentul răzbește oricum. Doar e suficient să îl ai (talentul) și imediat vine, la pachet, recunoașterea. Nț. În primul rînd, cei mai mulți nu citesc cu ochii lor și nu înțeleg cu mintea lor. Le trebuie o perioadă îndelungată să se obișnuiască cu un nume nou, cu prezența lui în diverse împrejurări, cu discuții pro și contra, pînă cînd curiozitate binevoiește să deschidă un ochi. Curiozitatea e mai leneșă ca pisica. Țin să vă aduc aminte că, dacă nu era evaluat și impus publicului în cîteva pagini grele din Istoria literaturii…, Bacovia ar fi devenit un mare poet abia după moarte. Și nu foarte repede.
Cred că ăsta e și cazul autorului despre care vreau să vorbesc astăzi, deși nu e nici mort, nici timid. Păcatul lui e că a fost, pînă în urmă cu nu mult timp, gălățean. Într-o zi, și-a trimis romanul la editura Polirom, iar editura l-a publicat. Titlul romanului era (și este) Zilele noastre mărunte. Așa-i că nu ați auzit de el? Ei, cum nu ați auzit de romanul ăsta, așa nu ați auzit și de Cezar Amariei. Căci despre el e vorba. Cezar a publicat de curînd, tot la Polirom, un volum de povestiri: Exerciții de liniște. Fie vorba între noi, e un titlu care nu spune nimic, la fel cum chestia cu „zilele mărunte” sugerează o proză minimalistă a cotidianului cenușiu. Nimic mai greșit.
În ciuda titlului, conținutul e, de multe ori, captivant. Autorul are cîteva calități care plac: un spirit de observație tăios și cinic, o organizare a materialului clară și precisă, un limbaj dezinhibat și care sună bine, autentic, mai ales cînd e „buruienos”. De exemplu: Se împinge din nou în sânii Didinei care, din reflex, se mai retrage un pas. — Unde fugi, fă, stai la tachinat! Așa se joacă, boule, te bagi în ea, ai venit la tachinat, nu la piață, vrei s-o tragi de țâțe – se întoarce brusc spre Didina și o strânge de sâni.
Povestirile sînt din medii diverse și exemplifică capacitatea autorului de a sălășlui cu brio în multiple personaje, fără să le joace cu afectare ori cu dispreț. Cezar Amariei e, pe rînd, un adolescent obsedat de profesoara lui de artă dramatică (Pe măsură ce trece timpul), un insomniac la vînătoare de pastile de dormit (Înainte să adoarmă), o gașcă (da, un soi de personaj colectiv) în luptă cu un moroi (Umbre), un pensionar care fabrică vin la bloc (Un vin bun), ba chiar participant direct la o distopie inspirată, ambiguu, de pandemie, într-un viitor fără speranță (Totul va fi bine). El știe să îmbrace hainele personajelor pînă la ultimul nasture, iar povestirile surprind de fiecare dată prin ton și atitudine. Fiecare text dă cu tonul la cîntec, astfel ca eu, cititorul, să mă așez bine în fotoliu și să fiu numai ochi și urechi.
Mai e, lucru remarcabil, firescul poveștilor. Chiar dacă întîmplările pot părea la final grotești, aiuristice, fantastice sau horror, de la primele rînduri ești cucerit de un soi de naturalețe a scenariului. Ceea ce se vădește a fi la sfîrșit „anormal” nu se devoalează decît pe parcurs. Dar, odată ajuns acolo, te prinzi că nu era posibilă altă rezolvare. Sentimentul cititorului e ori de jubilație, ori de uimire, ori de neîncredere. Niciodată dezamăgit.
Bun. Asta e partea luminoasă a volumului. Partea asupra căreia am îndoieli (dar pe care cu greu un cititor neexperimentat le poate percepe) e cea în care Cezar Amariei face racorduri. Uneori, am impresia că nici autorul nu știe încotro se îndreaptă, alteori simt că avalanșa de amănunte e un pic prea mult. Am surprins cîteva note false în dialoguri, un soi de îngroșări ale vocii, care să mă facă atent. Na, să nu ziceți cu nu sînt cîrcotaș. Dar, dacă veți ajunge la ultima apgină și veți surîde, atunci, vorba autorului, totul va fi bine.
Florin IARU
