Încep cu o întrebare de baraj, dar un biet baraj de artilerie. Cîte cărți comerciale românești, apărute în ultimii zece ani cunoașteți? Prin genul „comercial” înțeleg cărți centrate exclusiv pe subiect, pe poveste, fără pretenții stilistice și fără o încărcătură „filosofică” sau „existențială” majoră. Cărți care nu urmăresc să scoată din cititor nici sufletul, dar nici untul, ci să înșire de la cap la coadă o întîmplare. Gen: polițist, SF, fantasy, horror, social, chick lit, sportiv, erotic etc. Poate cineva să-mi spună măcar zece titluri românești care să poată fi încadrate în categoriile mai sus enunțate? Eu, unul, nu, dar cine sînt eu să mă dau exemplu? Nu vreau să desfășor aici volute logico-matematice, dar părerea mea e că absența aproape desăvîrșită a literaturii comerciale bine făcute, profesioniste este cauza principală că în România nu se citește. Publicul nu găsește în peisajul literar românesc subiecte de interes (să-i zicem „național”?), astfel că literatura română e chiar Cenușăreasa Europei, fără să existe pe undeva un prinț și pentru ea. Dar ajunge cu introducerea.
Azi aș vrea să vă recomand un roman „comercial”. Foarte comercial – dacă și cei și cele care l-au citit au declarat că l-au parcurs cu sufletul la gură, că se citește ușor. Printre aceia mă număr și eu. E vorba de romanul Între două fronturi de Oana David, apărut la editura Hyperliteratura. E un roman barosan, are aproape 600 de pagini îndesate. Iar subiectul e o poveste de dragoste, război și spionaj în decursul Celui de Al Doilea Război Mondial. Autoarea (o debutantă, aici e surpriza) a acționat ca la carte. A imaginat un scenariu complex, cu zeci de ramificații și personaje, a construit o tramă solidă (o poveste de dragoste imposibilă și provocatoare) și a găsit un decor potrivit: Bucureștii anilor ’40. Toate astea ar reprezenta o încercare grea pentru un scriitor matur, darămite pentru un începător. Iar surpriza e că Oana a rezolvat cu brio toate problemele.
Nu am să vă povestesc subiectul cărții. E suficient să știți că sîntem în plin război, iar fiecare zi e și un cîștig, și o amenințare. Cei pe care îi avem în fața ochilor sînt azi albi, mîine, negri. Prieteni, dușmani. Trădători, loiali. Victime, spioni. Desfrînați, bisericoși. Criminali, propagandiști. Germani, ruși și români. Nu știi de la o pagină la cealaltă ce va urma, cum vor ieși eroii din capcane – și asta asigură ritmul lecturii, ține trează curiozitatea și, esențial, creează legătura intimă a cititorului cu personajele. Și ce personaje, de la vlădică la opincă, de la canalie, la erou.
Însă partea cea mai subtilă (da, romanele „comerciale” au și calități literare!) e viața bucureșteană în acea perioadă. Oana David nu s-a mulțumit să se informeze temeinic, ea a refăcut atmosfera timpului cu o migală și cu o precizie admirabile. Dar nu migala în sine e de laudă, ci sentimentul statornic, viu că ești acolo, contemporan și participant în sala de concerte a Atheneului, la Capșa, în crîșme, în spital, pe Calea Victoriei, sub bombardament, în saloane și legații unde protipendada bea în cinstea învingătorilor, oricare ar fi ei, în case conspirative unde slăbiciunea și prefăcătoria iau forma îndrăgostelii, în taxiuri și pe malul gîrlei, unde o tentativă de viol se soldează cu o crimă. Cartea navighează rapid și credibil printre meandrele concretului. După prima sută de pagini, cititorul știe cu exactitate unde este, reperele sînt solide, caracterele, devoalate, mașinăriile propagandei, desfăcute. Remarcabilă e proprietatea frazei. Autoarea nu bate cîmpii, nu răspîndește cujetări filosoficești, ci, cu ochi de detectiv, surprinde epoca, atmosfera, politica, războiul, sentimentele în cuvinte nici prea multe, nici prea puține. Asta e o mare calitate, greu de găsit: adecvarea la subiect. Deși toată povestea e inventată, toate resorturile interne sînt bine calibrate. Iar amănuntele creează pe nesimțite iluzia realității. E și asta o artă sau o meserie, să știi ce și cît să pui. Și o plăcere să citești ce iese, pe bune.
E drept, la sfîrșitul cărții vă va aștepta un capitol greu, întunecat, care nu merită cu nici un chip epitetul de „comercial”. Dar o să înghițiți în sec, așa merg lucrurile. E scris cu aceeași mînă sigură și tare mi-aș dori să vă văd citind ultimele pagini!
Așa da, Oana! Dacă am avea măcar zece autoare de „comercial”, ca tine, poate s-ar întoarce publicul care a dat bir cu fugiții.
Florin IARU
