Ioan-Pavel Azap s-a născut în 15 mai 1967 în satul Ticvaniul-Mic, jud. Caraș-Severin. A urmat clasele primare și liceul în satul natal și Oravița (1973-1985). Absolvent al Facultății de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1995). Din 2003 este redactor la revista „Tribuna” (Cluj-Napoca). A publicat mai multe volume de poezie, proză, critică de film. Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj și al Asociației Criticilor de Film a Uniunii Cineaștilor din România. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro cu scriitorul Ioan-Pavel Azap.
”Zgomot de sticlă spartă” (Editura Tribuna, 2020), cea mai recentă carte pe care o semnezi e o revenire la proză, surprinzătoare și bine primită. Care e povestea volumului?
Pentru mine surprinzătoare nu este cartea, deși sunt uimit de fiecare data când îmi apare o carte, ci faptul că a fost destul de bine primită. Dacă am numărat bine, sunt peste 10 cronici, favorabile toate, apărute on-line și, majoritatea, în reviste: Mișcarea literară, Viața Românească, Caiete Silvane ș.a.m.d. E drept că sunt semnate sau intermediate de prieteni, cartea nici nu a prea circulat altfel, dar am ajuns, totuși, la o vârstă la care e inevabil să ai prieteni – de dușmani să nu vorbim – în domeniul de manifestare. Niciodată nu am cultivat prietenii din interes, ci cu intensă bucurie, cu respect, nici enconmiastic, nici iconoclast acesta din urmă, ci în forma lui „tradițională”: univoc într-o primă fază, dinspre mine înspre celălalt; reciproc apoi, evident că nu din partea tuturor celor pe care i-am întâlnit în câteva decenii de când scriu sau, cum ar zice chiar unii dintre prietenii cu verb mai mușcător, măcar public relative mult, în tiraje confidențiale pe care, ca să-mi oblojesc orgoliul, le numesc tiraje amical-limitate.
E, într-adevăr, o revenire la proză, pentru că am mai publicat în 2007 un volumaș cu pretenții de pseudo-roman, așa l-am și subintitulat, Câteva ore din viața ta, apărut la editura Gutenberg din Târgu Lăpuș a prietenului-preot-om de cultură Silviu Hodiș. În volumul de față am selectat la sânge, renunțând la pagini care îmi plăceau, din „capitolele” amintitului volum, am mai adăugat câteva pagini scrise între timp și a ieșit o cărțulie nouă, care reunește 10 proze nu chiar de ignorant, am momente când cred și eu că nu-s de lepădat. Paradoxal, poate, renunțând la ideea de pseudoroman și privind textele ca „simple” proze scurte, a rezultat o carte mai unitară ca demers literar decât precedentul volum de proză. Nu am naivitatea de a crede că e o carte fără cusur, am căutat doar să elimin cât mai multe dintre inerentele imperfecțiuni ale unui amator într-ale scrisului.
Cât mai seamănă lumea de astăzi cu universul pe care îl conturezi în ”Zgomot de sticlă spartă”? Și, bineînțeles, cât mai seamănă autorul cu protagonistul întâmplărilor de acum aproape treizeci de ani?
Întrebarea induce ideea că prozele volumașului ar fi scrieri autobiografice, dar este vorba mai degrabă de atât de invocata autoreferențialitate. De bunăseamă, și proza și poezia pornesc de la anumite „întâmplări” din biografia autorului supuse unui proces de abstractizare, dar nu este vorba de un evenimențial stricto sensu, ci de sugestii, și chiar și atunci când narațiunea se apropie destul de mult de „desfășurătorul” celor petrecute în realitate, semnificațiile sunt cu totul altele în pagina scrisă decât în „pagina” de viață trăită de scriitor. Și dau exemplu un prozator din păcate ignorat astăzi. Este vorba despre Horia Pătrașcu, a cărui nuvelă Reconstituirea a fost ecranizată exemplar de Lucian Pintilie în filmul omonim din 1970. Prozatorul, a spus-o în repetate rânduri, a fost martorul acelei întâmplări, reconstituirea unui incident altfel banal, cei doi protagoniști și operatorul din film – până la un moment dat Horia Pătrașcu însuși, la începutul anilor ‘60 cineamator la Casa de Cultură din Caransebeș –, cabanierul agresat ș.a. au existat în realitate, dar în nuvelă scriitorul le-a construit biografii, a introdus personaje noi, a dirijat demersul prozastic spre un final tragic, altul decât cel din realitate și a transformat o întâmplare comună într-una cu valențe universale.
În proză, spre deosebire de poezie, deruta e și mai mare pentru cititor, deși uneori este vorba și despre răsfățul scriitorului, mai ales când avem în vedere proze scrise la persoana întâi singular. Am câteva astfel de pagini în volum, dar sunt, ca toate celelalte, de altfel, un mixtum compositum; dacă e să spună ceva despre mine, mai relevante sunt paginile „neutre”, dar și acelea într-o extrem de mică măsură. Există foarte puțini scriitori, din câte știu eu, care se identifică la modul absolut cu scrisul lor, și nici atunci cu „integrala” operei. Îl creditez aici, de pildă, pe Stefan Zweig, care, după ce a pus punct manuscrisului Lumea de ieri, s-a sinucis, în 1942, împreună cu soția sa într-un hotel mizer din Brazilia, în apropiere de Rio de Janeiro, refuzând să trăiască într-o lume în care nu doar că nu se mai regăsea, dar în care escalada, într-o ofensivă ce părea de neoprit, absurdul. (În paranteză fie spus, am convingerea că, dacă ar fi fost contemporan al acestor vremuri „pandemice”, Zweig tot așa ar fi reacționat, printr-un gest de supremă disperare.) Nu-l creditez pe Hemingway, care se pare că s-a sinucis din motive mult mai lumești…
În ce privește a doua întrebare, pentru mine lumea de azi seamănă, din nefericire, tot mai puțin cu lumea de acum câteva decenii – chiar dacă, repet, în Zgomot de sticlă spartă nu este vorba de proze autobiografice –, dar autorul seamănă tot mai mult cu cel ce se voia a fi și cu ce își dorea – chiar dacă nedeclarat – atunci, mare parte din aspirațiile adolescentului și tânărului de odinioară s-au împlinit. În ciuda a ceea ce se întâmplă în jurul nostru, mă simt tot mai în „pielea mea”, mai împlinit printre prieteni, printre cărți și filme, prin fiul meu și prin Irina.
Cum se divide scriitorul Ioan-Pavel Azap atunci când scrie poezie, proză sau lucrări despre cinematografie? Este aceeași voce interioară care dictează ori e necesară o dedublare?
Nu e vorba despre nici o dedublare, sunt „întreprinderi” complementare. Nu se concurează, nu se anulează, însă mai mult ca sigur că se influențează. Nu există o ierarhizare, ci doar modalități diferite de raportare la, de abordare a, de trăire în fiecare dintre aceste domenii. Și nu este vorba de „actul creației” în primul rând, ci despre felul în care trăiești – la propriu – prin literatură, film sau orice altă formă de „evazionism”, de „evadare” din cotidian. Când citesc o carte, mă las pur și simplu în voia lecturii, fără a fi ghidat de nici un criteriu conștient care să-mi „paraziteze” actul lecturii. Când văd un film, ochiul critic este, din păcate, în permanență mijit, ceea ce influențează, și nu în bine, plăcerea vizionării. În ultima vreme, acest al treilea ochi mai ațipește, dar nu sunt sigur dacă din cauza calității precare a unor filme, sau a unei posibile diminuări a spiritului critic. E drept că mi-aș dori să revin la inocența, la candoarea nepervertită de ispita „judecăților de valoare” cu care vedeam filmele în copilărie și adolescență, dar teamă mi-e că acest fapt nu mai este posibil.
Ești una din cele mai cunoscute voci ale criticii de film din România și vreau să te întreb dacă există similitudini în evoluția fenomenelor literar și cinematografic după decembrie ’89?
Nu sunt nici pe departe „una dintre cele mai cunoscute voci ale criticii de film din România”, sunt doar un comentator, îmi place să cred că în bună măsură avizat, al fenomenului cinematografic, în special al celui românesc, cu un interes special pentru filmul românesc de până în 1989. Am urmărit nu foarte asiduu fenomenul literar de după 1989 din varii motive: nu sunt critic literar, citesc pe cât posibil de și din plăcere, fără a ocoli nici „obligația” de a fi informat, difuzarea deficitară a cărților dublată de tirajele confidențiale, dar cred că, parțial, există anumite similitudini între lumea literaților și cea a cineaștilor. Atât prozatorii cât și regizorii s-au repezit în anii ‘90 să înfiereze vechea orânduire cu un curaj ușor ridicol, câtă vreme nu mai exista pericolul unor represalii, majoritatea „veteranilor” ignorând avantajele de care s-au bucurat nu cu multă vreme în urmă, considerând probabil că acestea li se cuveneau de drept. Au existat, desigur, și excepții, dar nu acestea fac regula. Discuția este veche, complexă și inepuizabilă. În orice caz, din cât am priceput eu din ceea ce am apucat a citi și din filmele văzute după 1989, cele mai adevărate, dar și cele mai împlinite estetic, cărți sau filme despre comunismul românesc au fost scrise/realizate înainte de 1989. Nu cred, mai bine spus nu cunosc un roman mai bun, mai terifiant, mai autentic despre anii ‘50 ai României decât Galeria cu viță sălbatică al lui Constantin Țoiu, carte de valoare europeană. După cum sunt convins că Supraviețuirile lui Radu Cosașu sunt cel puțin de același „calibru” precum prozele lui Kundera, dacă nu cumva chiar ușor mai bune. În film sunt câteva titluri care descriu realist și nemilos actualitatea blamaților ani ai comunismului, care prin adevărul spus în condiții nu tocmai propice, nu au fost depășite nici la trei decenii după „schimbarea la față” a României: Ilustrate cu flori de câmp (Andrei Blaier, 1975), Probă de microfon și Croaziera (Mircea Daneliuc; 1980, 1981), Casa dintre câmpuri (Alexandru Tatos, 1980), O lacrimă de fată și Baloane de curcubeu (Iosif Demian; 1980, 1983), Angela merge mai departe (Lucian Bratu, 1982) și (nu foarte multe) altele. Nu știu în ce măsură am răspuns întrebării tale, dar nici nu prea are importanță: un interviu este un bun prilej de exibare atât a intervievatului, cât și a intervievatorului. O spun ca un ins care a realizat aproape o sută de interviuri, e o doză de inconștiență aici, dar care acum revine la acest gen publicistic doar ocazional. Ca încheiere, țin să-ți mulțumesc că nu m-ai întrebat ce planuri de viitor am.
