E greu să scrii despre Radu Țuculescu. E vorba despre un scriitor care a debutat înainte de ‘89, care deja e foarte cunoscut ( mai mult în străinătate, decât în țară, cum spune el cu amărăciune), care este tradus și ultradiscutat, comentat și apreciat. Este un scriitor cu un fin simț al umorului, uneori cu o ironie spumoasă, un rafinat cunoscător al artei culinare, un gurmand și un om căruia îi place lumea, un veșnic îndrăgostit de frumusețe, atât în partea ei văzută cât mai ales în cea nevăzută. Pentru că da, pot adăuga la aceste insuficiente caracterizări faptul că Radu Țuculescu este un scriitor din categoria „lunaticilor” ( cu sensul de selenar) , adică romanele sale și, în general, proza sa ( are și cărți de proză scurtă, nuvele) mustesc de poezie. Poate și din acest motiv îmi este apropiat și din momentul în care am citit prima pentru prima oară o carte scrisă de el – s-a nimerit să fie „Umbra penei de gâscă” (apărută la Editura Dacia, 1991), am intuit în scrierile sale fascinația spre inefabil, spre mister. În romanul „Măcelăria Kennedy” (apărut în anul 2017, tot la Polirom) chiar se petrece acțiunea în localitatea Luna de Jos, o localitate de altminteri foarte reală. Radu Țuculescu este, de asemenea, un alchimist care este în căutarea formulei aurului prin intermediul scrisului său, alchimia fiind de altfel un motiv și o preocupare a sa constantă ( a se vedea, de exemplu, preocupările Maraiei, eroina principală din “Femeia de marțipan”, colecționara de lacrimi, dar și unul dintre motto-urile de la începutul cărții: „Cel mai eficient medicament este iubirea”, Paracelsus).
Într-o astfel de lume pătrundem și în cel mai recent roman al său, “Femeia de marțipan”, apărut la Editura Polirom într-un context mai puțin fericit, cel al pandemiei. Cu toate că nu a beneficiat de lansări în sensul clasic al cuvântului, având în vedere distanțarea socială, limitarea adunărilor, imposibilitatea de a călători, lucruri care au împiedicat o mare parte a activităților culturale să se desfășoare în sens normal, cartea s-a bucurat de un real succes în on-line. Și având în vedere adaptabilitatea lui Radu Țuculescu, aș putea spune că acest lucru a fost un avantaj și chiar un beneficiu pentru scriitor pentru că, iată, literatura de calitate a făcut un nou salt pentru a se promova.
Despre „Femeia de marțipan”, scriitorul Paul Farkas scrie în revista „Apostrof” (nr. 3/2021, 370): „De zeci de ani, Radu Ţuculescu ne-a obişnuit deja cu neobişnuitul. Şi acest ultim roman, Femeia de marţipan, are doar un singur numitor comun cu celelalte romane scrise de-a lungul anilor – dulcele – atribuit într-o manieră fizică sau mai puţin fizică femeilor, eroinelor creionate şi zămislite după calapoadele cele mai fanteziste ori realiste ale autorului. Însă romanul acesta apărut la finele lui 2020 la Polirom nu poate fi pus în oglindă cu niciunul din cele precedente, cel puţin pentru a găsi numitoare comune sau pentru a fi comparate.” Eu, însă, sunt de părerea lui Raul Popescu care spune în cronica sa din „Viața românească” (nr. 3/ 2021) că în „Femeia de marțipan” putem să-l redescoperim pe „autorul unor volume ca Măcelăria Kennedy sau Uscătoria de partid – ultimul, un volum de flash fiction, sau de blitz proze, cum le-a numit autorul, scris într-o notă dulce-amară…”
„Femeia de marțipan” este, fără îndoială, un roman de dragoste, o dragoste a cărei poveste începe chiar din subteranul unei toalete publice și se extinde apoi în ciudate întorsături de situații, pe parcursul unei călătorii pline de condimente, gusturi și imagini carnavalești, totul brodat pe o intrigă polițistă, având în vedere că în ultimul capitol intrăm în lumea stranie a unor crime ce au comun păpușile de marțipan.. Dar să începem cu începutul.
Primul capitol, “Să-mi calc umbra!”, mi-a adus cumva aminte de atmosfera anilor 90. În toaleta publică unde s-a angajat tânărul Martin Breda, viitor detectiv criminalist, mișună o faună bogată și se pescuiește în ape tulburi. Se învârt pe acolo persoane care te invită să te înscrii în partide, femei abuzate de soți, vânzători ambulanți de medicamente, creatori de modă și boemi de toate categoriile. Organizarea paradei de modă din toaleta publică și protestul izbucnit spontan pe stradă, al celor care nu au mai avut loc la paradă și care la un moment dat nici nu mai știau de ce protestează, taxează un întreg comportament social de ocazie: „Și așa, din seninul unui cer de vară, într-o după-amiază călduroasă – parada începuse la ora 18.30 – se porni o manifestație în centrul orașului. Întîi câțiva oameni. Rapid s-au alăturat alți trecători, ieșiți de prin magazine ori din localuri. Apoi apărură, naiba știe cum, și pancarte cu lozinci incitante. Coloana protestatarilor devenea tot mai lungă și mai groasă în timp ce se rotea în jurul catedralei impunătoare. Un vierme uriaș care vocifera…”.(…) „Peste câteva zile, Puiu Pașca mi-a destăinuit adevărul. Aveam bănuieli încă din seara paradei. – Băieții care au provocat manifestația sunt cunoștințe de-ale mele. Am făcut un pariu cu ei pe o sumă onorabilă…” Vă sună cunoscut, nu? Nimic mai mult decât scena tragi-comică a unei manipulări „onorabile”. Repetate la schema macro, aceste lucruri devin universale, căci unde altundeva poți filozofa mai bine despre condiția umană, decât la o toaletă publică. „La budă nu există diferențe sociale, la budă toți sunt egali.” A se vedea și cartea cu care de altfel nu întâmplător își face intrarea Maraia în scenă, „Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei”, Erasmus din Rotterdam.
Expresia „Să-mi calc umbra”, folosită de personajul principal, Martin Breda în diverse situații, hilare, comice, grotești, cu care se confruntă, e aceea a autodepășirii și cum poți să te autodepășești altfel decât prin dragoste? În capitolul al doilea, „Călătoria”, cei doi îndrăgostiți, Martin și Maraia ( femeia de apă), întâlniți după 7 ani (cum altfel ?) au parte de o de o călătorie multidimensională. O călătorie spirituală prin orașe de poveste, Viena, Praga, Amsterdam, Basel, unde se întâlnesc cu Iohann Strauss tatăl și fiul, Bohumil Hrabal, Kafka, Rembrandt, ca ghizi, o călătorie inițiatică, o călătorie de dragoste și de cunoaștere, o călătorie a simțurilor. Detalii pitorești, întâmplări amuzante și lucruri stranii te întâmpină pretutindeni. Detaliile și deliciile aparțin fiecărui cititor. Vreau doar să subliniez o particularitate comună și incitantă a scrisului lui Radu Țuculescu. Erotismul lui Radu Țuculescu este o sărbătoare a simțurilor, nelipsind clasicele deja asocieri ale trupuri și scenele erotice cu cele mai variate arome culinare și desfătări bahice, ca să exemplific cu numai două scurte pasaje: „M-am vîrît lîngă Maraia cu mare grijă, să nu-i sparg trupul gol de porțelan. Adormise. Abia îi dibuiam respirația. Mirosea a lalele, a țipari afumați, a iaurt cu usturoi, a bere Amstel amestecată cu gin. A ienupăr și a fum albastru de țigară.”, „Aroma de lavandă fraterniza cu cea a strugurilor roșii striviți în teasc. Ne-am întors în camera noastră. Pe măsuță ne aștepta o sticlă cu vin roșu și un coșuleț argintiu, în care se zăreau niște bile verzi. Maraia a luat una, a mirosit-o și a mușcat jumătate cu precauție. -Deliciu! Marțipan cu fistic!” Vasul de croazieră cu care călătoresc din Amsterdam spre Basel Martin și Maraia este un bun prilej pentru a reîntregi laolaltă într-o fină țesătură personajele din primul capitol, de altfel aici poți recunoaște cu un pic de noroc persoane din viața reală a lui Radu Țuculescu, personaje pitorești din boema clujeană la care se adaugă de exemplu, un Bob obiectofilul, îndăgostit de o mașină de cusut. (Aici mi-am adus aminte, dacă tot e vorba de eros și obiecte, de un moment hazliu, cu unul dintre membrii de vază ai show-bizului românesc de după Revoluție, care a spus la un moment dat că în tinerețe era poreclit Ileana, după celebra mașină de cusut, creând momente hilare într-o emisiune TV).
În ultimul capitol, „Crime pe malul Rinului”, caracterizat și de antecesorii cronicari ca fiind miezul polițist al cărții, ne aflăm față în față cu două paradoxuri, des întâlnite de altfel în lumea criminalilor în serie. Se întâmplă ca omul cel mai insignifiant și inofensiv să ascundă mari și întunecate surprize, apoi relația tainică între dulce (eros) și moarte, personificată în cazul de față prin fiecare păpușă de marțipan lăsată de criminal lângă femeile pe care le ucide. Desigur că ne întrebăm cu toții și așteptăm să vedem cine comite aceste fapte. În același timp asistăm o sondare a patologiei umane în fațetele ei extreme. Lumea toată se transformă într-un carnaval în care suntem puși cu toții să descifrăm sensurile propriilor existențe și eventual să ne învăluim suferințele în marțipan. Închei prin a cita din articolul profesorului și poetului israelian Moshe B. Itzhaki, dedicat tot „Femeii de marțipan” ( Viața românească 7/2021): „romanul pare a fi o poveste simplă, dar pe fiecare pagină a cărții și în fiecare episod vom găsi legături umane complexe, simboluri și metafore, structuri profunde care împreună creează o simfonie plină de armonie sau câteodată lipsită de armonie, cu pasaje captivante între părțile simfoniei, dar care este dirijată cu multă măiestrie de autor.” Și chiar mi se pare o idee foarte bună să-mi tatuez și eu un bazilisc, dar locul tatuajului va rămâne secret.
Irina Lazăr
