Am s-o spun de la bun început, ca să nu fie vorbe. Sînt fan Viorel Ilișoi. Și mai cred, fără exagerări și fără parti-pris-uri, că el își merită locul în galeria celor mai mari reporteri ai României. L-am citit cu atenție și cu creionul în mînă. Cu greu aș putea schimba ceva în ordinea cuvintelor, în tactica și strategia frazelor, în construcția subiectelor. Viorel Ilișoi e mare (a fost și la propriu, acum a mai slăbit). E un povestitor desăvîșit, unul care te prinde din numai cîteva propoziții și te duce nesmintit la capătul istoriei. Volumul lui, Strălucitor, apărut la o editură de care nu știe nimeni, Gri, nu a făcut valuri decît printre foarte puținii cunoscători. Dar este unul remarcabil, și strălucitor (cum îi e numele) și întunecat (cum era și mai este România), și comic / autoironic, dar și de un dramatism cum numai filmele de acțiune încheiate la toate scenele pot fi. Privit de departe, e o istorie prescurtată a României, dar privit de aproape, e un destin. Cel al autorului, un luzăr talentat pînă în vîrful unghiilor, un rătăcitor nestatornic, un vagabond care își poartă casa ideilor în spate.
Pe scurt, cartea poate fi descrisă ca una de memorii (cum a devenit reporter, cum a primit primul ciubuc, cum era să moară otrăvit de beutură, cum a străbătut țara în lung și-n lat fără o para în buzunar). Realitatea, veridicitatea subiectelor nu poate fi contestată. Oricine le recunoaște, de parcă i-ar fi luminate cu un far (călăuzitor) toate amănuntele și întîmplările relatate. Ai de multe ori senzația, citindu-le, că povestea e lîngă tine, nu trebuie decît să întinzi mîna, s-o pipăi și să urli: „Este!” Trebuie spus de la început: Viorel Ilișoi are harul povestirii. Nu ezită, nu se bîlbăie, nu se încîlcește în explicații. Pagină după pagină, sar dintre rînduri bețivi, camionagii, activiști, ziariști lacomi, vameși (basarabeni) lacomi, primari (cu secretare atașate ca breloc), turnători, celebrități, vagabonzi, milițieni și polițiști, patroni, tractoriști, recepționeri, samsari, afaceriști, poeți, revoluționari, soți și soții îmbîrligați în aventuri galante și contondente… Magic la Ilișoi e cum izbutește să construiască caractere și obiecte perfect definite din cîteva cuvinte. O cameră video e „o șaormă cu lentilă”. „Articolele erau niște însăilări jalnice, ceva între tinichigerie și abecedar.” „A strâns cartea la piept cum strânge un copil o păpușă.” „Când fotografia, el ducea aparatul la ochi, iar Dumnezeu apăsa pe declanșator.” Costică Noapte „era combustibilul acelui motor care scotea pe țeavă… o gazetă”. „Dacă n-are cine să-ți dea cu rulmentul peste ouă, roagă un vameș.” Mulțimea citatelor expresive și vizuale e enormă. Vezi și ce nu se vede, dincolo de aparențe. De aceea, cartea e una dintre acelea care, cum se spune, nu se lasă din mînă. Călătorim prin biografia reporterului Ilișoi iute ca săgeata.
A doua interpretare (sau al doilea nivel) e nițel mai greu de perceput. În toată această carte există un erou principal nevăzut, prin ochii văruia privim și judecăm lumea. E un erou mereu sărac, ghinionist, pierdut, urmărit, agasat, hulit, pus la încercare ca Prîslea din poveste. Dar dincolo de aventurile care irump de peste tot, avem o biografie, un bildungsroman ascuns. Eroul nostru e la început tînăr și naiv, apoi exaltat și cutezător, apoi uns cu toate alifiile. Se îmbată, se îndrăgostește, devine părinte, părăsește provincia pentru București, are copil, fuge de acasă, își răpește familia, se desparte, devine tot mai cocoșat de datorii, tot mai răzuit de viața cotidiană. La sfîrșit, cînd se uită în urmă, viața lui e praf și pulbere. Tot ce rămîne din ea e o poveste făcută din povești mai mici, strălucitoare și tonice, care, la rîndul lor sînt mozaicuri de întîmplări mici, mici. Și tot așa, pînă în momentul care deschide cartea și destinul acestui luzăr iluminat: o monedă comunistă de cinci lei. Abia atunci simți cum, printre hohotele de rîs, Făt Frumos Ilișoi își acoperă ochii.
Florin IARU
