Îmi place cînd biografiile romanțate ies din tipic și se transformă în romane nonficționale. Cînd autorul, în loc să urmărească destoinic CV-ul unei personalități, cum se întîmplă de obicei, alege un episod din viața personalității-personaj și o tratează cu libertăți artistice pe care canonul genului nu le îngăduie. Hortensia Papadat-Bengescu devine un astfel de personaj pentru Ana Maria Sandu*, care scrie un roman de dragoste despre relația literar-amoroasă dintre autoarea Fecioarelor despletite și criticul E. Lovinescu (E.L., în carte). Are mai puțină importanță că biografei i-o fi venit idee asta din pricină că H.P.-B. a avut o viață ucigător de banală pînă a început să frecventeze Sburătorul, cenaclul lui Lovinescu, și și-a intrat în mînă ca romancieră. Femeia măritată încă de la 20 de ani, care are patru copii cu mult mai bătrînul judecător Papadat, se rupe de cercul Vieții Românești de la Iași, apoi cedează avansurilor lui Lovinescu, și el căsătorit, cu care începe o lugă relație clandestină – Hortensiei nu-i trece prin cap să divorțeze, iar criticului nici atît.
Hortensia vine la București doar din cînd în cînd, tocmai de la Focșani, dar cei doi își scriu cu regularitate lungi epistole de îndrăgostiți înzestrați cu condei, iar Lovinescu, tot mai convins de talentul ei, e cel ce o îndeamnă să scrie romane „obiective”. Marea lor preocupare suplimentară e să salveze aparențele, dar e greu de crezut că sburătoriștii nu și-au dat seama de legătura lor clandestină. Biografa lasă de înțeles că așa stăteau lucrurile, dar nu insistă, la fel cum nu-i contabilizează lui Lovinescu celelalte amoruri cu cenaclistele sale. O urmărește pe H.P.-B. în drumul ei spre gloria literară, apoi după moartea lui Lovinescu, în anii nefericirii ei alături de mărginitul Papadat pe care-l detestă și căruia ajunge să-i țină loc de infirmieră. Apoi în ultima parte a vieții sale, cînd H.P.-B. nu mai are energie să-și ducă la capăt ultimul roman, Străina, și supraviețuiește uitată și de cititori și de confrați.
Ana Maria Sandu își pliază excelent stilul după E.L. și EA din ale căror scrisori citează des, încît îți dă senzația că și textul ei aparține de fapt celor doi. Ca și în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, epicul nu e punctul forte al cărții, ci pătrunzătoarea analiză a „trăirilor” îndrăgostiților-literați și a felului în care protejata lui Lovinescu își scrie cărțile, revenind asupra manuscrisului și trecîndu-l de mai multe ori pe curat, pînă cînd textul se limpezește.
Ai senzația la lectură că te întorci în timp, la romanul modernist de analiză psihologică, un roman izbutit, în care nu există nici cea mai mică intenție de parodie postmodernă. În ciuda faptului că își ia libertăți de la convențiile biografiei clasice, cartea Anei Maria Sandu nu se abate de la viața reală a personajului său, și asta fără ca romanul să sufere de uscăciune documentară sau de romanțare silnică. Îmi place să cred că Străina ei îi va interesa ca roman și pe cititorii care nu știu mare lucru despre Hortensia Papadat-Bengescu, iar pentru cei pe care îi interesează H.P.-B. că va fi o madlenă care să-i facă să se întoarcă la cărțile ei.
Cristian TEODORESCU
*Ana Maria Sandu, Hortensia Papadat-Bengescu – Străina, Editura Polirom, 2021
