Poeziile lui Adrian Zăinescu, din volumul Dincolo de orizonturi (Eikon, București, 2020), se focalizează asupra complexelor procese care conduc la conturarea atât de pasionantului fenomen al feminității. Este subliniat veritabilul șoc existențial petrecut odată cu prima întâlnire. În sufletul poetului persistă un fond glisant stăpânit de cea care fascinează și va fascina.
Pentru a experimenta această stare superioară sunt asumate chiar și suplicieri accentuate: „M-arunc în ghearele / iubirii tale/ ca dacii în sulițe,/ râzând/ în fața morții.” (OFRANDĂ). Nicio jertfă nu este prea mare. Uniunea cu femeia predestinată ține de un enigmatic joc al adâncimilor. Chiar și căutarea iubirii poate avea funcție terapeutică, nu de puține ori camuflată de Adrian Zăinescu într-o fină ironie. Arome florale însoțesc aceste deschideri sensibile, aici mesajele subliminale având o luminozitate pasionantă. Întrebările oglindesc o profunzime care uneori oglindește abisul: „Cine ești tu/ când ești/ și unde te duci/ când pleci?/ Cine ai fost/ când ai fost/ înainte de mine/ și unde vei pleca/ când te vei duce mai departe?/ N-ai vrea, mai bine,/ să stai,/ să nu mai fii tu,/ cea care ești/ și să nu ne mai pese/ cine am fost/ când am fost/ înainte de noi?” (CINE). Un ton ludic însoțește aproape fiecare dintre aceste povești lirice pătimașe. Între cei doi parteneri se petrec numeroase alchimizări. Rememorarea iubirilor avute generează concluzii surprinzătoare. Cromatica fericirii transpare câteodată printre nuanțe. Corpul și sufletul se profilează într-o lume a relativității. Îndrăgostirea vine cu mutații catalizatoare pentru verbul poetic. Prezenta carte a lui Adrian Zăinescu ar putea fi depozitara multor secrete ale sufletului îndrăgostit. Undeva, femeia iubită este „rod al soarelui”, ființă superioară. Inflamările au intensitate deosebită, „de devorare/ a partenerului iubit” (EXPRESIE). Câteodată, amintirile sunt însoțite de sugestive zăpezi evanescente. Numeroase prezențe feminine populează detaliile memoriei. Relaționarea cu acestea are întotdeauna ceva special: „Platoșe, zale,/ coifuri, redute,/ câini de luptă chiar,/ smoală încinsă,/ săgeți veninoase,/ ironii fine,/ nimic./ Fără niciun rezultat./ Femeile astea,/ dragele de ele,/ mi-au nimerit,/ întotdeauna,/ călcâiul ahilian …” (ȚINTĂ). Ca o particularitate, prezentele poezii de dragoste sunt acompaniate de ironie. Abundă jocurile îndrăgostite. Suntem locuitorii unui labirint al inimilor săgetate. Poetul pare mereu în căutarea cheilor adecvate pentru a descinde într-o zonă pasională. În acest fel asistăm la peregrinări asumate printre iluzii. Culori posesive cotropesc peisajul cărții lui Adrian Zăinescu, încadrabile unei paradigme a exuberanței. Din umbră se profilează portretul tăios al potențialei tragedii. Pe alocuri, ne sunt prezentate meditații asupra condiției umane. Se ivesc și călătorii pe tărâmuri exotice, cu patină inițiatică. Enigma face parte integrantă din prezentele desfășurări lirice: „Stingher,/ nu-mi găsesc locul/ nici pe pământ,/ nici în cer.// Nu știu/ de ce sunt aici, acum,/ de ce scriu./ Nu știu nici unde/ să mă duc/ să nu fiu.// Simt că/ lipsesc cuiva, undeva,/ dar sunt acum/ captiv aici,/ în inima ta.// De plec,/ voi fi poate uitat/ mai târziu,/ de nu,/ voi rămâne aici,/ tot așa de pustiu …” (POETICA). Interioritatea e de multe ori supusă răscolirilor, persistența poeziei fiind corelată de autor cu surprinzătoare accepțiuni testamentare: „Doar/ câteva litere/ pe o piatră,/ pe o cruce,/ pe ceva/ care să dăinuie/ mai mult decât ființa./ Câteva litere,/ câteva numere,/ câteva amintiri/ cuprinse în alți/ câțiva,/ atât cât vor mai fi/ și ei./ Și aceste/ rânduri,/ lăsate aici/ pentru cândva/ când/ voi fi/ doar câteva litere.” (TESTAMENT).
OCTAVIAN MIHALCEA
