Oxana Gherman s-a născut la 06.08.1987, în Antonești, Ștefan Vodă, Republica Moldova. A absolvit Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” (2010). A susținut teza de doctor în filologie în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei (2016). Este lector la U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „B.P. Hasdeu” din Chișinău. A debutat cu volumul de poezie „Efect întârziat” (Tracus Arte, 2021). Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitoarea Oxana Gherman.
– Care e povestea manuscrisului care a câștigat concursul național pentru debut în poezie Traian T. Coșovei și a apărut recent la Editura Tracus Arte cu titlul „Efect întârziat”?
– În februarie 2019 citeam pentru prima dată la Cenaclul Republica dintr-un manuscris intitulat „Eu nu sunt tu”, foarte apropiat ca esență de volumul de debut. În toamna aceluiași an ieșise în ochii mei, pe rețele, anunțul despre Concursul „Traian T Coșovei”. Faptul că premiul consta în publicarea cărții m-a făcut să cred că aceasta e șansa mea. Deși manuscrisul încetase să-mi mai inspire încredere, eram oarecum plină de entuziasm, prinsă de senzația că e timpul, că „acum ori niciodată”! Așa că a durat aproape o lună ca să apară, în febra creației, un alt manuscris – „Scurtcircuite în nopțile vantablack”. L-am trimis pe adresa Direcției 9. Și am uitat de el. Nu știu prin ce minune într-o dimineață mi-a venit să deschid poșta creată special pentru concurs (condiția era să nu conțină indicii de identitate), iar acolo – de zile bune – mă aștepta mesajul că mă aflu printre finaliști. Clar că un manuscris fierbinte, în primă variantă, ar fi trebuit cizelat ca să poată concura onorabil. Dar faptul că am fost remarcată a descărcat în mine o cantitate enormă de energie și de încredere. Am lucrat la manuscris un an, cu pasiune și ardoare. Am mai trimis grupaje pe la două sau trei concursuri, cu rezultate mai mult sau mai puțin îmbucurătoare. În toamna 2020 însă am ezitat să trimit din nou la Traian T Coșovei, mi s-a părut o lipsă de bun simț să mă impun atâtea ori. Dar s-a găsit un om care m-a convins. Cum din varianta „Scurtcircuitelor” rămăsese foarte puțin, iar între timp au apărut alte texte – noul conținut a cerut un alt titlul, ba chiar și l-a înaintat. S-au dovedit a fi texte de efect, chiar dacă (în aparență) întârziat. Cam asta e povestea apariției cărții. Desigur că în paginile ei veți găsi și alte (tot felul de) povești.
– Pentru tine literatura nu este doar pasiune, este și profesie. Cum se împacă vocea interioară a poetei cu vocea ei academică?
– Dialoghează, se mai contrazic uneori, dar în general se acceptă și se completează. Cât timp scriu critică reușesc să-mi răcesc relația cu poezia. Să iau distanța necesară ca să văd zonele găunoase și postura din care să-i pot elimina (fără milă) impuritățile. Critica și poezia sunt două activități care, de la un timp, simt că au început să armonizeze: o voce triază poezia, nu-mi permite să scot în lume decât o mică parte din tot ce scriu, iar cealaltă dă substanță și viabilitate textelor critice.
– Crezi în importanța relației maestru – ucenic? Care sunt figurile marcante, contemporane sau nu, ale devenirii tale literare?
– Au existat și există în jurul meu oameni care au o influență benefică asupra evoluției mele, cărora le-aș putea atribui statutul de maestru. În opinia mea, maestru e omul care crede în tine mai mult decât crezi tu însuți. Cel care nu-ți permite să vegetezi, să-ți stabilești zone de confort. Pe de altă parte, maestru e cel care te învață nu atât cum se creează textul, ci cum se creează viața. De aceea, în imaginea maestrului meu se suprapun palimpsestic mai multe chipuri umane: ale părinților mei, ale profesorilor mei (unul de la școală și altul de la facultate), ale câtorva poeți pe care sensibilitatea mea îi înalță în vârful tuturor ierarhiilor. Deși se întâmplă uneori să mai comit abateri (intuitiv, în scopuri formative), în general sunt un ucenic atent, implicat. Or, maestru e cel care îți permite să greșești, care te ceartă cu blândețe; care (ați citit Creangă?) își pune câteodată „piele de urs” și iese pe un pod să te înspăimânte. Într-un asemenea tip de relație maestru – ucenic cred.
– Literatura de peste Prut e tot mai prezentă, citită și apreciată dincoace de râu, iar tu ești locuitoare nativă a Moldovei. Cum evoluează această relație din perspectiva ta?
– Știți care e cuvântul care mă mângâie cel mai mult în formula „Premiul Național pentru Debut în Poezie Taian T Coșovei”? Exact! – „Național”. La București mi s-a acordat un premiu Național, mie, care sunt născută în Republica Moldova (și care, din aprilie 2019, aștept să mi se aprobe cererea de redobândire a cetățeniei române). Acest fapt spune totul. În literatura română nu există granițe, Prutul e un râu ca altele. Scriitorii „de pe cele două maluri” întrețin astăzi relația pe care o visau șaizeciștii: de comunitate unitară, solidară, coagulată. Atât cazul meu, cât și ale altor (mulți!) tineri debutați/ promovați/ receptați în România sunt dovezi clare.
– Cum e primit volumul tău, „Efect întârziat”? Și cum ai simțit debutul poetic în perioada cu totul inedită a unei pandemii?
– Pentru că e o experiență cu totul nouă – debutul – nu pot să-mi dau prea bine seama dacă e normal așa sau ar trebui să fie altfel. Sunt mulțumită de modul în care a decurs procesul de editare (cartea a apărut în condiții grafice excelente; s-a născut mai frumoasă decât mi-aș fi putut imagina), dar și de faptul că editura are grijă în continuare să mă implice într-un amplu program de promovare. În pofida restricțiilor, a faptului că (încă) n-am avut ocazia să lansez offline cartea, despre ea se află, se vorbește, ajung la urechile mele tot felul de impresii, de reacții. Sper că e așa cum se aude!
