Încă de la începuturile civilizației, exercițiul fizic a fost un sâmbure al creației artistice. Sportul a găsit tălmăcitori în toate registrele artei. Nu este ușor și nici îndeajuns să te apropii de el făcând observații superficiale pe marginea terenului. Trebuie să urmărești cu privirea și cu sufletul unduita șerpuire suplă a gimnastelor, trebuie să te lași vrăjit de spectacolul unui meci pentru a sesiza raportul mobil, spațial și elegant al jucătorului de handbal care, în goana după victorie, se mișcă într-un anume ritm, într-o perfectă armonie de linii. Trebuie să rispești prejudecata că doar un cerc îngust de cunoscători se apleacă asupra sportului și să înțelegi că victoria se reflectă și în plăcerea pe care o produce parcurgerea rândurilor despre marii sportivi care îi fac pe oameni să înțeleagă ce au făcut pentru ei.
Acesta este unul dintre mesajele volumului Am vrut să ating stele. Autobiografia unui dublu campion mondial.
Cartea domnului Petre Ivănescu este o adevărată “lecție de viață” a unui campion care și-a țesut destinul între două lumi, devenind, la un moment dat, marfă de schimb. În ciuda tuturor greutăților, Petre Ivănescu a repurtat, cu urcușuri și coborâșuri, un succes absolut, făcându-ne părtași la renașterea lui “din propria cenușă” – nu din egoismul de a trăi încă o dată, ci din nevoia de a corecta erorile trecutului.
Autobiografia lui Petre Ivănescu dezvăluie existența unui mare jucător. În evocarea victoriilor sau a deziluziilor, te face să trăiești alături de el întrecerea în care trupul handbalistului are afinități cu căprioara sau cu pasărea (impresia asta ți-o dau fotografiile jucătorului surprins în meci), gândindu-te la setea de înălțime rezolvată cu însuși prețul vieții celui dintâi Șoim, Icar.
Este emoționant că, în succesiunea evenimentelor, Petre Ivănescu le face loc persoanelor dragi – soție, copii, părinți și frați, antrenori, prieteni, colegi –, prinse, nostalgic, în ghemul fără sfârșit al amintirilor. Iar în capitole precum Pe teren, cu o mână ca de lemn, reușește să dea lumii handbalului o altă dimensiune: de soră a visului. De altfel, toate capitolele sunt o metaforă a ceea ce înseamnă să te dăruiești unui vis. Fiecare cuvânt, pornind de la titlu și până la finalul duios, are o semnificație aparte.
Nu pot trece cu vederea rolul deosebit al doamnei prof. Elena Ruxandra Petre, care a îngrijit ediția. Am fost martora din umbră a acestui demers editorial și știu că nu i-a fost simplu… Prefața pe care o semnează îi confirmă înțelegerea multiplelor culori și forme ale vieții unui mare jucător de handbal. Nu se simte nicidecum aroganța omului de litere, ci empatia și curajul de a-i fi autorului un aliat redutabil, de a trece, prin culoarele generoase ale literelor, zgura încinsă a stadioanelor, gazonul reavăn al arenelor, filmul vieții unui ZEU al HANDBALULUI.
prof. Anca Nițoiu
