La Editura Coresi, a apărut recent autobiografia unui dublu campion mondial la handbal, Petre Ivănescu – Am vrut să ating stele. Este o carte scrisă cu sinceritate despre perseverenţă şi curaj, trăsături de caracter ale autorului. Am primit cartea de la îngrijitoarea ei, doamna Elena-Ruxandra Petre, şi m-am bucurat pe parcursul lecturii de a fi în intimitatea unui mare handbalist. Scrisă la o vârstă potrivită memoriilor, cartea domnului Petre Ivănescu ilustrează convingerile sale ca om, jucător şi antrenor de handbal. Este un exerciţiu de reflecţie asupra modului în care reuşeşti pe diferite planuri (fie profesionale, fie personale), o îmbinare între emoţie şi cunoaştere, motivaţie şi experienţe personale, dezamăgiri şi îngrijorări. Din această carte ca experienţă de viaţă unică, am învăţat despre lecţia calmului şi a concentrării maxime în plin stres. Psihologii au scris mereu despre dorinţa omului de a-şi găsi vocaţia, iar domnul Petre Ivănescu o găseşte graţie încrederii în sine şi în performanţă. La acestea se adaugă marile întâlniri din viaţa sa. Una dintre ele este cea cu profesorul Oprea Vlase care-i testează limitele fizice şi psihologice, alta vine din întâlnirea cu teatrul şi cu Florin Piersic de la care a înţeles ce înseamnă transa în meci, adică un consum de energie fizică şi mentală, dăruirea cu întreaga fiinţă, făcând abstracţie de manifestările publicului, şi conştientizarea valorii, gestionarea emoţiilor şi concentrare: Analizându-mă acum, din depărtarea timpului, cred nu că am fost un jucător spectaculos, deşi făceam adesea “show” cu pase neobişnuite pe care nu le-am mai văzut la niciun jucător de handbal. Eram însă eficient: marcam goluri în situaţii de stres maxim, chiar cu adversari în faţă.
Uneori, în viaţă, întâlneşti oameni care-şi asumă rolul de mentor; alteori, este nevoie să-ţi cauţi singuri modelele, iar domnul Petre Ivănescu mărturiseşte cu siceritate: Am furat tactici de joc şi din turnee. Dar, fiind vorba despre un sport de echipă, în cadrul căruia contezi pe sprijinul celui din apropierea ta, am învăţat din cartea dumnealui ce înseamnă să fii un lider în sport din următoarea afirmaţie: Am fost un susţinător moral pentru băieţii din echipă şi un bun conducător de joc.
Din cartea domnului Ivănescu nu lipsesc căutările până la întâlnirea cu handbalul sau cu performanţa sportivă. Este vorba despre un drum anevoios pe fundalul unui context istoric dificil: războiul, instaurarea comunismului, iluzia libertăţii din anii ‘60, pendularea între Occidentul care părea magic şi realitatea românească în care erau lipsuri, dar avea alături familia şi prietenii. Despre momentul în care a ales să rămână în Germania, domnul Ivănescu îşi dezvăluie durerile, frământările, îndoielile, dorul. Însă caracterul unui mare sportiv s-a construit şi s-a călit în climatul românesc prin acceptarea temporară a unor posturi umile, prin prietenii şi răbdare, semn al aşteptării unei oportunităţi. Viaţa în Germania l-a adus în faţa unei alte realităţi: Trebuia să lupt pentru o viaţă nouă. Şi această nouă experienţă de viaţă nu avea să fie uşoară: învăţarea unei limbi dificile (Luam dicţionarul şi mă străduiam să compun fraze pentru explicarea antrenamentelor. M-am rezumat la comezi scurte şi când nu-mi găseam cuvintele, demonstram.), construirea altor relaţii (Acordam atenţie fiecăruia şi asta a însemnat enorm pentru acei sportivi. Am făcut antrenamente cot la cot, executând pase imprevizibile.), recunoaşterea valorii sale ca antrenor (Trebuia să construiesc o echipă adevărată, nu-mi ieşeau decât acţiunile individuale.).
Din experienţa de profesor în Germania a domnului Ivănescu, am reţinut o frază asupra căreia se poate purta o discuţie amplă: Nu trebuie să confund lumea curată a copiilor cu cea dură, a sportului de performanţă. Este vorba despre o greşeală frecventă din realitatea românească în motivarea copiilor de a face sport. Important este să-i atragi treptat pe copii, să le placă, să se obişnuiască să joace împreună, să-şi formeze mentalitatea de joc şi apoi să fie ghidaţi spre performanţă.
Cartea are multe fotografii din arhiva autorului, dar una mi-a plăcut în mod deosebit. Se află sus, pe manşeta a doua. Antrenorul Petre Ivănescu se află la centrul terenului şi priveşte spre stânga. Este privirea omului sigur, a profesionistului pregătit să intervină, să explice, să demonstreze, să remedieze greşeala. Este imaginea omului hotărât şi implicat care trăieşte pentru handbal.
Titlul volumului este “Am vrut să ating stelele”, dar mesajul cărţii domnului Ivănescu nu rămâne doar la nivelul intenţiei de a face performanţă. Dumnealui a avut un zbor înălţător, pentru că a înţeles dictonul lui Socrates: Labor omnia vincit improbus (Munca stăruitoare învinge toate.).
Gabriela Gîrmacea
