Robert Macfarlane ne propune o fascinantă explorare a relației noastre cu întunericul, cu ceea ce se află în adîncul pămîntului și al minții noastre. În această călătorie în „timpul profund”, care începe cu nașterea universului și ajunge pînă într-un viitor post-uman, admirăm arta preistorică din peșterile marine norvegiene și adîncurile albastre ale calotei glaciare din Groenlanda, vizităm tumulii din Epoca Bronzului și labirintul catacombelor pariziene, examinăm rețelele fungice subterane prin care copacii comunică între ei și „ascunzătoarea” în care vor sta deșeurile nucleare în următorii 100.000 de ani. Pășind pe urmele umbrelor, vom afla poveștile multor exploratori, artiști, speologi, scafandri, visători și criminali care au coborît în lumea de sub noi în căutarea „beznei cumplite din adîncul pămîntului”, cum spunea Cormac McCarthy. Dintr-un unghi de vedere geologic asupra planetei noastre, Macfarlane pune o întrebare vitală și tulburătoare: oare sîntem niște buni strămoși pentru Pămîntul viitorului? De la primele pagini, remarcabile, pînă la concluzia încărcată de emoție, ”Lumea de sub noi ” este un periplu în care se împletesc miracolele și pierderea, teama și speranța. O carte ce ne va schimba felul în care privim lumea.
„Lumea de sub noi este un portal de lumină în vremuri întunecate. Aveam nevoie de această carte despre frumusețea din străfunduri ca să alinăm durerea ai cărei martori sîntem pe fața pămîntului.” (The New York Times Book Review)
„O carte extraordinară, deopotrivă erudită și ușor de citit, pasionantă și minunat scrisă.” (The Guardian)
Robert Macfarlane este autorul mai multor cărţi despre natură şi oameni devenite bestselleruri, între care Mountains of the Mind, The Wild Places, The Old Ways, Landmarks şi The Lost Words (împreună cu Jackie Morris). Cărţile sale, distinse cu premii şi traduse în numeroase limbi, au fost adaptate pentru film, televiziune, radio, teatru şi muzică. În anul 2017, American Academy of Arts and Letters i-a decernat E.M. Forster Award for Literature. Este fellow la Emmanuel College, Cambridge. Prezentului volum i s-au decernat Wainwright Prize (2019) şi Stanford Dolman Travel Book of the Year Award (2020).
FRAGMENT
„Pe tot parcursul verii fierbinți a anului 2016, înainte să plec în Groenlanda, gheața din lumea întreagă scotea la vedere secrete îndelung păstrate. Criosfera se topea și, topindu‑se, aducea la suprafață lucruri ce ar fi fost mai bine să rămână îngropate.
În peninsula Yamal, între Marea Kara și estuarul fluviului Obi, s‑au topit 12.000 km2 de permafrost. Cimitirele și locurile unde au fost îngropate animale s‑au transformat în zloată. Leșurile renilor răpuși de antrax cu șaptezeci de ani în urmă au ajuns în aer liber. Douăzeci și trei de oameni s‑au infectat, pielea înnegrindu‑li‑se din cauza leziunilor. Unul dintre ei, un copil, a murit. Veterinarii ruși au străbătut întreaga regiune, îmbrăcați în costume albe de protecție contra contaminării, ca să vaccineze renii și pe crescătorii lor. Soldații ruși au ars leșurile infectate pe ruguri la temperaturi înalte. Agricultorii ruși au declarat că nu vor mai cultiva nimic în regiune. Epidemiologii ruși au prezis apariția și a altor nenorociri scoase la iveală din locurile funerare și din mormintele de suprafață din zona arctică: variola, care a făcut numeroase victime la sfârșitul anilor 1800, și virușii giganți adormiți cu mult timp în urmă în trupurile congelate ale mamuților.
Pe ghețarul Siachen din Munții Karakorum, acolo unde trupele din India și Pakistan continuă, încă din 1984, să ducă un război uitat de lume, dezghețul a scos la iveală cartușe uzate, pioleți, gloanțe, uniforme abandonate, pneuri, aparate de radio – și trupurile soldaților masacrați. […]
În acea vară a anului 2016, căldura în Arctica a depășit recordul, la fel și cantitatea de zăpada topită. Întinderea calotei glaciare arctice s‑a redus mai mult ca niciodată. La Nuuk, capitala Groenlandei, temperatura a ajuns la 24°C. Meteorologii danezi au reverificat măsurătorile: nicio greșeală. În ultimul deceniu, calota glaciară pierde din masa ei totală cu o viteză de două ori mai mare decât în secolul precedent. În acel an, a început să se topească mai devreme cu o lună decât de obicei, iar debitul apelor formate din topirea ghețarilor a atins valori nemaiîntâlnite. Glaciologii și‑au verificat modelele: nicio greșeală. […]
Gheața are memorie. Își amintește în detaliu chiar și evenimente de acum un milion de ani sau chiar mai mult. Își amintește incendiile de păduri și cum a crescut nivelul mărilor.
Își amintește din ce era compus aerul la începutul ultimei ere glaciare, de acum o sută zece mii de ani. Își amintește câte zile au luminat‑o soarele într‑o vară de acum cincizeci de mii de ani. Își amintește temperatura norilor, atunci când a nins la începutul Holocenului. Își amintește erupțiile vulcanilor din Tambora, din 1815, Laki în 1783, Muntele Sfânta Elena în 1482 și Kuwae în 1453. Își amintește boomul metalurgic din vremea romanilor și cantitățile letale de plumb prezente în petrol în deceniile de după cel de‑al Doilea Război Mondial. Își amintește de toate aceste evenimente și spune – ne spune – că trăim pe o planetă capricioasă, capabilă de transformări bruște și răsturnări rapide.
Gheața are memorie, iar culoarea memoriei ei este albastrul.”
**
Traducere de Daniela Rogobete
Editura Polirom, 2021