În seara de dinainte de Ajunul Bobotezei, bătuse un vânt nervos, ducând fulgii de zăpadă de colo-colo, ca pe nişte copii ce alergau pe derdeluş. Până dimineaţa, curtea şi uliţele satului erau pline de nămeţi, spre bucuria noastră şi a mulţimilor de sănii cu care ne dădeam pe malul de la Oaia Tinchii. Ne-am pregătit traistele de cu seară, pentru că dimineaţa urma să colindăm cu popa Florian, din casă în casă, strigând Chiraleisa.
De cu zori, mama strânsese cenuşa din sobă şi gunoiul din casă pentru a le presăra peste răsaduri, ca să dea rod bun la primăvară. Până la sosirea preotului, nu se atingea nimeni de mâncare (ce de bunătăţi! – pomana porcului, mămăligă, tobă, caltaboş, murături, piftie!), din care, după stropirea ei în cruce cu agheasmă şi busuioc, ne închinam, luam repede un dumicat şi plecam mai departe cu părintele, la altă casă, pentru aceeaşi slujire liturgică. După ce ne întorceam vesele din procesiune, mâncam bucatele sfinţite, dar, din ele sau din resturi, trebuia să dăm şi animalelor pentru ca duhul sfânt să le ajute să fete mai uşor şi să fie sănătoase. Blânduşa, vaca noastră cu botul întotdeauna umed, era atât de bucuroasă când ne vedea la ea în grajd!
Noi, fetele, nu aveam voie să ne certăm şi să ne batem, pentru că trebuia să fim curate când mergeam cu popa care aghesmuia casele, oborul oilor, animalele şi curtea. Chiraleisa! Chiraleisa! Chiraleisa! („Fie-ţi milă, Doamne!”; „Doamne miluiește!”), strigam noi de trei ori, avant la lettre, pentru a vesti sosirea preotului „cu Crucea”. Femeile nu aveau voie să dea nimic cu împrumut, căci trebuia binecuvântat orice lucru cu agheasma şi busuiocul din căldăruşa bătrânului Florian. Noi, copiii, primeam de la gazde, asemeni colindatului din Moş Ajunul Crăciunului, mere, colaci şi nuci, iar părintele era răsplătit cu bani. Toată ceremonia, în replica ei din ianuarie şi de pe vremea gerului Bobotezei, semăna cu sărbătoarea Crăciunului. Veselia şi strigătele copiilor, care se adăugau grupului nostru pe drum, se auzeau de departe, pe uliţele satului, Chiraleisa! Chiraleisa!, căci noi ne mai hârjoneam bătându-ne cu bulgări de zăpadă. Părintele venea agale în urma noastră de teamă să nu cadă şi să nu se verse apa din căldăruşă. Ba, pe uliţa lui Mihai a lu’ Bleandă, chiar a alunecat în fund, dar cu mâinile în sus ţinând neclintită căldăruşa cu agheasmă.
Mama avea multă treabă a doua zi, de Bobotează. În casă, afară, cu animalele şi curăţenia, şi ne trimitea pe noi două, înfofolite cu fulare şi căciuli, cu o sticlă curată la slujba de la biserică, pentru a lua agheasmă şi busuiosc, pe care măicuţa noastră le agăţa în colţurile camerei de zi. Popa Florian îi ştia pe toţi copiii din sat, ca urmare, nu puteam chiuli de la liturghia care ne ţinea ţepene de frig în faţa bisericii, în gerul Bobotezei. Îngheţarea tradiţională a mâinilor şi picioarelor nu era deloc o legendă şi mai băteam step, ne suflam în pumni, dar bietul părinte nu putea îndrăzni nicidecum la un asmenea adjuvant laic. Mai ales că el făcea cruci cu mâna prin apa rece, în butoaiele mari şi stropea cu busuiocul ud credincioşii. Astfel, sfinţirea şi curăţirea spirituală de păcate şi fărădelegi erau binecuvântate. Apoi, cu această agheasmă adusă acasă, mama stropea şura și animalele, pomii din livadă, casa, şi ne dădea să bem câte o gură mică, dimineaţa, pe stomacul gol, sau când eram bolnavi.
Afară, Dumnezeu trăsese plapuma de omăt peste sat, decorând-o cu vrăbii, sticleţi şi ciori şi cu copii sfinţiţi.
Maria Dobrescu
