”Nimic, doar noaptea”, romanul de debut al lui John Williams, a apărut de curînd în colecţia „Biblioteca Polirom”, şi în ediţie digitală, traducere din limba engleză de Ariadna Ponta. ”Nimic, doar noaptea” este un tur de forţă narativ ce descrie curgerea febrilă a unei zile din viaţa unui tînăr. Arthur Maxley are douăzeci şi patru de ani, a renunţat la facultate, locuieşte într-o casă cu apartamente de închiriat dintr-un oraş american şi este întreţinut de tatăl său. Pare decuplat de la realitatea din jur şi, cu toate că uneori iese în lume, e un însingurat. Fără prieteni, fără apropiaţi, unicul său refugiu este alcoolul. Mintea îi e tulburată, trăieşte la limita dintre raţiune şi nebunie şi este bîntuit de o terifiantă dramă de familie din trecut, al cărei secret se dezvăluie treptat pe parcursul cărţii. O întîlnire cu tatăl său, de care s-a înstrăinat de ani buni, îi reînvie şi mai puternic amintirea tandră şi înceţoşată a mamei. În cele din urmă, o noapte de dans şi băutură într-un local select, unde o cunoaşte pe frumoasa Claire, determină o confruntare bruscă şi brutală cu propriile traume, ce precipită un deznodămînt pe care cititorul nu îl va uita curînd.
- „Geniul acestui scriitor american excepţional stă în faptul că arată cum vieţi care par din cale-afară de ciudate pot să se asemene foarte mult cu ale noastre.” (New Statesman)
- John Williams este autorul capodoperei Stoner (Polirom, 2014, 2016). Revenit în atenţia publicului după aproape jumătate de secol, Stoner a devenit un fenomen editorial internaţional, traducerea în limba franceză fiind semnată de celebra scriitoare Anna Gavalda.
„John Williams a scris Nimic, doar noaptea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe cînd se recupera în spital după prăbuşirea avionului său, în urma căreia majoritatea celor din echipaj au murit. De aceea – cum e uşor de înţeles – cartea este extrem de tensionată şi de febrilă şi se focalizează pe sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului în faţa violenţei făţişe… Scriitorul etalează un interes acut faţă de momentele de revelaţie. În Nimic, doar noaptea, el ne prezintă un astfel de moment sub forma unei epifanii întunecate.” (The Kenyon Review)
Scriitorul american John Williams s-a născut în 1922 în Clarksville, Texas. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a înrolat în aviaţia Statelor Unite, petrecînd doi ani şi jumătate în Birmania şi India. La sfîrşitul războiului s-a înscris la Universitatea din Denver, pe care a absolvit-o în 1950. În 1955, după obţinerea titlului de doctor în literatură engleză la Universitatea din Missouri, a revenit la Denver ca asistent universitar şi, ulterior, profesor. A debutat în 1948, cu romanul Nothing But the Night, urmat de volumul de poeme The Broken Landscape (1949). În 1960 i-a apărut al doilea roman, Butcher’s Crossing, o frescă a vieţii din Kansasul anilor 1870. În 1963, graţie unei burse Rockefeller, a făcut o călătorie de documentare în Italia, ce a stat la baza romanului Augustus. În 1965 a publicat romanul Stoner (Polirom, 2014, 2016), povestea ficţională a vieţii unui profesor de la Universitatea din Missouri. Revenit în atenţia publicului după aproape jumătate de secol, Stoner a devenit un fenomen editorial internaţional, traducerea în limba franceză fiind semnată de celebra scriitoare Anna Gavalda. Romanul Augustus (1972; Polirom, 2017), care înfăţişează Roma din timpul împăratului Caius Octavius Augustus, a primit prestigiosul National Book Award for Fiction, alături de Chimera de John Barth. John Williams a murit în 1994, înainte de a termina cel de-al cincilea roman al său, The Sleep of Reason.
FRAGMENT
„A descoperit că se afla într-un foaier mic, discret luminat. O garderobieră machiată la repezeală l-a privit cu ochi obosiți și rimelați. I-a întins femeii pălăria și a primit în schimb un cartonaș. S-a îndreptat spre ușile duble, de dincolo de care răzbătea jelania surdă a orchestrei a cărei muzică o auzise din stradă.
Încăperea era mai mare decât îşi imaginase. După intrarea îngustă și foaierul minuscul, se așteptase să vadă un loc la fel de mic și de aglomerat. Aglomerat era, dar încăperea în sine era surprinzător de spațioasă. Pe stânga se afla un intrând ocupat în totalitate de un bar. Cele mai multe dintre scaunele cromate, tapițate cu piele roșie, erau ocupate, iar cei așezați pe ele erau în cea mai mare parte tăcuți, concentrați cu toată seriozitatea asupra băuturii, și priveau destul de mohorâți în oglinda barului.
Dinspre bar se auzeau puține sunete, cu excepția câte unui clinchet de pahare și a zornăitului shakerelor de cocteil. Sursa adevărată a zarvei era restul încăperii, unde se aflau mesele, ringul de dans și orchestra. A rămas la extremitatea sălii, cu o expresie ezitantă pe chip.
Un chelner s-a apropiat de el circumspect, studiindu-l din cap până în picioare. Aproape că se auzeau clicurile automate ale minții de profesionist care îl analiza și îl încadra într-o categorie clară.
— Aveți rezervare, domnule? a întrebat chelnerul.
Formularea a fost recunoscută. El a zâmbit.
— Nu.
— Fără rezervare? Ah. Păi.
Chelnerul s-a prefăcut surprins și incapabil să dea un răspuns. Și-a pus degetul arătător exact pe gropița din bărbie și a rămas cu privirea ațintită în neant. Apoi, ca și cum i-ar fi făcut o favoare inestimabilă, a șoptit:
— Cred… da, sunt aproape sigur… O masă foarte bună… O anulare de ultim moment, pare-mi-se. Urmați-mă, domnule.
Și au pornit împreună spre masa pentru care rezervarea fusese anulată în ultimul moment.
Chelnerul i-a tras scaunul cu un gest bombastic și cu o plecăciune, iar Arthur a dat să se așeze. Ca prin farmec, muchia scaunului i-a atins dosul genunchilor. Picioarele i s-au îndoit și a căzut încet cu fundul pe scaun. S-a uitat la meniul care îi fusese strecurat brusc sub nas.
— Nu, a spus absent. Nu încă. Cred că… pentru început… un coniac cu sifon. Da.
Chelnerul s-a îndepărtat și el și-a sprijinit coatele pe tăblia albă a mesei. Pentru prima dată de când plecase de lângă tatăl său, din restaurantul de la Regency, stătea nemișcat. Cât timp bântuise pe străzi, anesteziat, cu mințile aiurea, i se păruse că orice simțire e suspendată în așteptarea unui moment prielnic anume. Și acum momentul sosise și durerea l-a cotropit ca un talaz care te acoperă cu totul.
S-a întrebat, cu un fel de umor amar și chinuit, de ce emoția reală și profundă își găsește atât de des expresia în stomac. Fiindcă dintr-odată măruntaiele i s-au răzvrătit: era acolo un pumn uriaș care se răsucea și sfâșia. Pe frunte i-au apărut broboane de sudoare și preț de o clipă s-a gândit că o să i se facă rău. Dar s-a luptat cu greața, a ținut-o în el.
Apoi a simțit ușurarea slabă și secătuită care vine după ce dispare senzația de greață. L-a cuprins o sfârșeală delicioasă și s-a relaxat, lăsându-se epuizat în voia binecuvântatei oboseli. Dacă nu ar fi știut că orice mișcare va alunga bine-venita letargie, ar fi ieșit din clubul de noapte chiar în clipa aceea, s-ar fi întors în apartamentul lui, s-ar fi trântit pe patul care îl aștepta și ar fi dormit la nesfârșit. Dar își dădea seama că starea lui era într-un echilibru precar și nu s-a mișcat din loc.”