Un roman iniţiatic despre memorie, identitate şi familie, în care misterul şi aventura se împletesc cu problematica psihologică şi socială. Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul ”Legături de sânge” de Michel Bussi, apărut de curînd în „Biblioteca Polirom”, şi în ediţie digitală, traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici.
Vechi fief al lui Mazarin şi colonie penitenciară secole la rînd, insula Mornesey ascunde o istorie tumultuoasă şi un mister care fascinează localnicii şi turiştii deopotrivă: legendara Nebunie Mazarin, comoara fabuloasă ce ar fi fost îngropată aici cu sute de ani în urmă. În vara cînd împlineşte şaisprezece ani, Colin, un băiat orfan, alege nu întîmplător o tabără din Mornesey: pe situl de la abaţie şi-a petrecut primii ani din viaţă şi tot în apele insulei s-ar fi sinucis tatăl lui, arheolog implicat într-o afacere necurată cu imobiliare. Toată viaţa i s-a spus că tatăl lui a murit, dar semne stranii şi o profeţie enigmatică a mamei lui îl încredinţează că acesta se ascunde undeva şi că într-o zi o să-l regăsească. Să fie o coincidenţă că tocmai în timpul vacanţei lui evadează doi deţinuţi din penitenciarul Mornesey? Şi ce e cu necunoscutul acela, pe care l-a văzut în amintire de atîtea ori? Încercînd să afle răspunsul la întrebări care l-au bîntuit toată copilăria, Colin porneşte într-o cursă contracronometru plină de pericole, la capătul căreia vor ieşi la iveală secrete dureroase şi adevăruri tulburătoare. Un roman iniţiatic despre memorie, identitate şi familie, în care misterul şi aventura se împletesc cu problematica psihologică şi socială.
„O poveste halucinantă, personaje emoţionante şi un deznodămînt genial.” (Elle)
„O intrigă palpitantă, cu o ţesătură impecabilă.” (La Voix du Nord)
„Întîmplări cumplite se desfăşoară în fundal, referinţe culturale apar la tot pasul, iar construcţia romanului e complexă şi totodată extraordinar de dinamică. Eşafodajul cărţii e magia lui Bussi: suntem în cel mai picaresc dintre romanele sale.” (la Repubblica)
„Vă intersectaţi cu cineva şi, o clipă, vi se pare că-l recunoaşteţi… înainte să vă daţi seama că e o prostie şi să realizaţi: acel cineva, o ştiţi prea bine, a murit. Imaginaţia a luat-o înaintea raţiunii. Silueta, umbra, vocea, rîsul acelea nu pot fi ale bunicului, ale prietenului din copilărie, ale fostului vecin. Acest roman s-a născut tocmai din senzaţia asta răscolitoare.” (Michel Bussi)
Michel Bussi s-a născut în 1965 la Louviers (Haute Normandie, Franţa) şi este scriitor, politolog şi profesor de geografie la Universitatea din Rouen. A început să scrie în anii 1990, dar a publicat primul roman, Code Lupin, abia în 2006, acesta atingînd repede cifra-record de nouă ediţii. I-au urmat alte titluri: Omaha Crimes (2007), Mourir sur Seine (2008), Sang famille (2009, 2018), Nymphéas noirs (2011; Nuferi negri, Polirom, 2018), ultimul fiind cel mai premiat roman poliţist francez în 2011. Următoarea reuşită, Un avion sans elle (2012; Fetiţa cu ochi albaştri, Polirom, 2015), tradus în 25 de ţări, l-a propulsat printre cei mai reputaţi autori contemporani de romane poliţiste, dovadă distincţiile obţinute chiar în anul apariţiei: Prix Maison de la Presse, Prix du Roman Populaire, premiul pentru cel mai bun roman poliţist francofon.
FRAGMENT
„M-am dus la Madi și la Armand. Complicii mei stăteau în foişor, departe de ceilalți, aproape la adăpost de ploaie, cu toate că acoperișul era plin de găuri. Armand completa formularul. Madi m-a întâmpinat cu un zâmbet îngrijorat și cu „Deci?“-uri curioase. M-am așezat lângă ei, mi-am tras răsuflarea, gâfâind, și le-am povestit ce-am făcut, fără să intru în prea multe detalii. Madi nu scăpa o vorbă. Armand asculta aproape absent. Părea absorbit cu totul. Ceea ce mă surprindea din partea lui. Vâzându-mi mirarea, Madi mi-a făcut cu ochiul.
— E fan arheologie acum.
Armand? Fan arheologie? Dintr-odată, am înțeles.
— Ați dat o tură pe la ruinele abației Saint-Antoine, nu-i așa?
M-am gândit din nou la blonda cu accent scandinav de la ghișeu. Dacă i se pusese pata pe ea, avea să-și facă numărul. Armand a ridicat, în sfârșit, capul.
— N-am intrat. Patru euro, ăsta-i jaf la drumu’ mare! Am flirtat cu casiera vreo oră, dar n-a cedat. Nici măcar un cent. Altfel, ne-a ajutat să completăm toate formularele. Drăguța de Candice. Mi-a zis și cum o cheamă. E ca și cucerită… Mă ocup eu de ea.
S-a întins, etalându-şi cu mândrie trupul alb și sfrijit. Madi s-a întors râzând spre mine.
— Crede că are intrare la blondă… O intrare de patru euro, prostul! N-ai treabă cu el. Ce rușine mi-era. Credeam că nu mai plecăm niciodată de la ghișeu. Până la urmă i-a completat ea toate formularele, numai să se vadă scăpată.
Le-am povestit în continuare și la sfârșit le-am zis de bețivul știrb din cimitir. Madi a căscat niște ochi uluiţi la mine.
— Și-ai plecat așa, pur și simplu? Sigur era doar un bețiv. Ți-a zis că știe unde-i taică-tău, și tu te-ai cărat?
I-am zis că m-am panicat din cauza agitației de pe insulă, a celor doi deținuți evadați. Madi și Armand aflaseră mai multe decât mine. Madi a subliniat:
— N-au nici o treabă cu tipul tău. Fugarii sunt mai tineri. Maxim patruzeci de ani. Le-am văzut poza în ziarul pe care l-am șterpelit de la abație. Din câte se pare, pe unul dintre ei l-au și găsit, nu tocmai în formă, pe plaja din golful Rubis.
La patru jumate, Stéphanie și Yoyo au strâns chestionarele. O oră mai târziu, ne-am adunat să aflăm rezultatele. Avusesem timp să fac un duș și să mă schimb. Ploaia se oprise la fel de repede cum începuse. Vântul de pe Canal alunga deja norii pufoși ca să facă loc unui soare timid.
Ne așezaserăm pe scaune afară, în semicerc.
Numai părintele Duval era îmbrăcat în continuare în cardinal. Părea că-și ia rolul foarte în serios.
— Ce câștigăm? a strigat Armand.
— Comoara de pe insula călugărilor, a răspuns părintele Duval, fără să iasă din personaj. Comoara fraților benedictini. Nebunia Mazarin, tinere prieten. Nebunia Mazarin. Comoara îngropată.
— Nu putem să primim un pupic de la sora Stéphanie? a adăugat Armand.
Hohote de râs. Armand chiar n-avea vreun stres nici în fața părintelui Duval. Care n-a apucat să răspundă, că Armand i-a dat înainte.
— Sau, mai bine decât un pupic, eu aș vrea cu limba toată.
Liniște pe scaune.
Părintele Duval s-a încruntat, părând să-și iasă din rol ca să-i răspundă impertinentului. Armand depășise orice limită și-avea să și-o ia, părintele Duval nu glumea când venea vorba de respect. Aproape imediat, Armand a zis:
— Ce? Am zis că aş vrea o lopată. Ca să dezgrop comoara.
Toată lumea a izbucnit în râs. Până și Stéphanie cu Yoyo. Părintele Duval n-a schițat decât un zâmbet subțire. Imediat au fost anunțate și rezultatele.
Echipa noastră a ieșit penultima.
Câștigase o echipă compusă numai din fete. Armand s-a ofticat.
— Nenorocita! Nenorocita de suedeză, mi-a vândut gogoși. Căcat, lasă că mă întorc eu acolo și…
— Și? a făcut Madi.
— O plesnesc peste buci.
Căzusem pe gânduri.
Ajunsesem deja departe.
În seara aia, eram blocat în tabără. Ar fi fost ridicol, ridicol și periculos să încerc să fac ceva în timpul nopții. Dar a doua zi, mă hotărâsem, Madi avea dreptate, trebuia neapărat să-l găsesc pe bețivul ăla care pretindea că știe unde e tata.”
