Mihai Ignat s-a născut în 1967, la Braşov. Studii de licenţă, masterat şi doctorat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Actualmente conferenţiar universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Poet şi dramaturg. A debutat ca poet cu volumul colectiv ”Tablou de familie” şi cu placheta ”Klein”, în 1995. Au urmat volumele de poezie ”Eu”, ”Klein spuse”, ”Poeme în doi”, ”kleinpoeme”, ”Cangrena e un animal de casă”, ”Klein spuse Klein”, ”Klein reloaded”, ”Poate noaptea a şi-nceput” și ”Frigul”. În 2004 debutează ca dramaturg, prin montarea piesei Crize la Radio BBC, Londra. Premiat al concursului Uniter și al altor concursuri naționale de prestigiu, cu montări în ţară şi în străinătate, cu piese traduse în engleză, germană, cehă, polonă, rusă, bulgară, spaniolă, italiană şi greacă, a publicat volumele de teatru ”Patru cepe degerate”, ”Crize”, ”Meserii şi fundături”, ”Black Sitcom”, ”Patru piese într-un act”, ”Fermoare, nasturi şi capse”, ”Toţi privesc înainte” şi ”Ei sunt printre noi”. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitorul Mihai Ignat.
– Povestiți, într-un interviu, despre prima piesă de teatru pe care ați scris-o, amintind rolul încurajator jucat Alexandru Mușina. Știu că ați debutat cu poezie în volumul colectiv „Tablou de familie”, regizat de Mircea Cărtărescu, dar vreau să vă întreb dacă Alexandru Mușina a avut, de asemenea, un rol în propriul parcurs poetic?
– Mircea Cărtărescu a fost, într-adevăr, cel care m-a selectat, alături de ceilalți co-autori ai „Tabloului de familie”, din rândurile cititorilor de la Cenaclul Litere, pentru a face parte din acest volum special, conceput în siajul antologiilor de debut lunediste. Deci el a fost cel care m-a debutat, lucru pentru care nu-i pot mulțumi îndeajuns. Dar Alexandru Mușina a fost cel care, prin critica adusă și prin sugestiile de lectură (din cadrul unui mic cenaclu ale cărui ședințe se desfășurau la Rectoratul Universității brașovene, prin 1988 – 1989), m-a ajutat să scriu cu adevărat bine; urmarea acestui feedback al lui Mușina a fost tocmai scrierea acelor poeme cu care i-am atras atenția lui Mircea Cărtărescu doi ani mai târziu, la București. Deci iată că lucrurile se leagă 🙂
– Poezia în teatru sau teatrul în poezie? Ce anume din dramaturgul Mihai Ignat s-a strecurat în „Forme de apus” (Editura Tracus Arte, 2020)?
– Mai degrabă poezia în teatru, deși la începuturile mele ca dramaturg n-am vrut să amestec „borcanele”… Între timp, însă, mi-am dat seama că se poate scrie un teatru poetic de așa manieră încât să nu se transforme în siropeală sau în prețiozitate sau în cine știe ce derivat nefericit. Și am scris, de pildă, o monodramă („Voiam doar să țip”) atât de hibridizată cu poezia încât puține actrițe din cele cărora le-am propus textul s-au încumetat să-l interpreteze, tocmai din cauza dificultăților puse de această mixtură.
După părerea mea, în „Forme de apus” doar jocul pe mai multe voci și perspective ține de teatru. Dar n-aș spune că acest joc e ostentativ, apăsat dramaturgic, căci reprezintă doar unul din aspectele acestor poeme – și cel mai important, din punctul meu de vedere. Cum spuneam, în general am adus poezia în teatru, și mai puțin teatrul în poezie.
– Klein este personajul care guvernează primele volume de poezie pe care le semnați. Cum s-a născut Klein și cine este, un alter ego, un prieten (imaginar), un maestru sau toate acestea?
– Povestea e mai lungă și am mai relatat-o, așa că o voi abrevia: este doar un alter-ego, o mască pentru un eu care se dovedea, în tinerețea mea, mult mai retractil și mai livresc decât azi. Când l-am inventat pe Klein, eram departe de teatru, nici nu-mi imaginam că voi ajunge la el. Scriam poeme lirice, deci la persoana I, și am simțit nevoia să-i dau un nume aceluia care, în numele meu, se exprima în ele. Și întâmplător am văzut un film al lui Joseph Losey, „Mr. Klein”, cu Alain Delon, film care m-a marcat și de la care am preluat doar numele protagonistului (căci altfel Klein-ul meu nu are nici o legătură cu Klein-ul lui Losey), părându-mi potrivit prin cosmopolitismul său (ne era un nume „românesc” – deci e și o urmă de snobism în alegerea mea :), respectiv prin „universalitatea” sa (în ciuda originii germano-evreiești).
– Am citit „Forme de apus” ca pe o singură poezie, bine dozată, puternică și care, deși nu răstoarnă tipare, nici nu se conformează. Dacă ar fi să vă închipuiți în locul unui cititor, ce ați spune despre poezia lui Mihai Ignat?
– Știți bine că acest exercițiu e unul pur speculativ, căci e imposibil să mă pun în locul unui cititor, nu am cum să „ies din mine” 🙂 Da, în fond cele 60 și ceva de poeme pot constitui fragmentele unui poem-fluviu, doar că fără verigile pe care le-am pus în „Frigul” între secvențele poetice pentru a da naștere unui flux fără sincope. Pot spune ceva strict din punctul meu de vedere: că e o poezie care, în ciuda unor ușoare „urme” livrești, vrea să recupereze mai mult din dimensiunea existențială a vieții mele, chiar dacă o face fără mărci evident biografiste; și că sper ca această dimensiune să fie vizibilă și să „prindă” cititorul.
– „Sper să pot lăsa moștenire măcar o poveste”, spune unul din versuri. Ce șanse au în viitor poveștile pe hârtie, vor fi (încă) savurate, ori vor deveni curiozitățile unui cerc restrâns de ciudați?
– Poveștile? Vor dăinui atâta timp cât vor exista un povestitor/scriitor și un ascultător/cititor. Florin Iaru făcea o observație foarte bună pe cunoscuta rețea de socializare: nu rațiunea cucerește mințile, ci na-rațiunea – și deci, de aceea câștigă teren, de pildă, teoriile conspirației, pentru că furnizează „o poveste”, în fața căreia argumentele n-au șanse.
Prin urmare am scris acest vers tocmai pentru că, deși scriu poezie lirică, deci eminamente non-narativă (deși, paradoxal, am creat un personaj, ceea ce tot la narațiune ne duce :), știu că tot o poveste, a mea, trăită, sau a mea, născocită, mă poate duce mai departe, ca să zic așa. Or teatrul meu face asta în locul poeziei – spune „povești”, mai poetice, comice sau mai intens-dramatice.
– „De acum înainte când vreau să scriu o să mă zvârcolesc”, spune un alt vers din „Forme de apus”. Ce mai scrieți acum? Există un plan editorial în culisele literare ale lui Mihai Ignat?
– Într-adevăr, acest ultim vers al cărții sugerează o abandonare a scrisului – dar nu e așa, căci sensul e mai general (dar nu mai puțin personal): nu e vorba de renunțarea la scris, ci de renunțarea la a mai pune scrisul înaintea „existențialului” (îmi pare rău pentru „bombasticitate”), înaintea trăitului pur și simplu (căci altfel, cum bine știm, și a scrie face parte din trăit :). Deci de a considera ca prioritar să fac ceva concret, decât să pun cuvinte pe hârtie. Căci altfel, nici vorbă să nu mai scriu – ci eventual să nu mai scriu așa mult (deși carantinarea asta din pandemie mă determină, inevitabil, să mă dedic în primul rând scrisului :). Cândva am scris că pentru sânii unei femei aș arunca un poem la coș – și aș face-o și acum, fără discuție (mai ales că, evident, în acest moment „sânii” devin o sinecdocă).
Nu am chiar un „plan editorial”, dar am niște proiecte începute pe care vreau să le duc la capăt și ceva proiecte noi, dar nu prea multe. De pildă, pot să vă spun că de vreo 4 ani nu am mai scris nici o piesă de teatru nouă (a fost o perioadă a poeziei, căci mai am două volume încheiate de ceva vreme, ce-și așteaptă rândul, dar și o perioadă a rescrierii/ameliorării unora dintre piesele care încă n-au iești la rampă), dar că tocmai în aceste zile din noiembrie 2020 m-am reapucat de un text dramatic pe care am crezut la un moment dat că nici nu-l voi mai încheia. Iată că i-a venit rândul (tot carantina cred că e de vină) și va fi o piesă care va face din ciclul „Crize”-lor o trilogie (pentru care piesa „Ce vine după” a constituit un fel de parte a doua). Și mai am în vedere o piesă de teatru pentru copii, un anti-basm i-aș zice, dar căreia, dacă nu-mi iese, îi voi da „delete” fără regrete.
