Editura Polirom a publicat, de curând, “Mustața lui Dali și alte culori’’ de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici. Proiect inedit în cultura română, pictoromanul dă naștere unei lumi ficţionale fabuloase, cele 16 picturi realizate de Felix Aftene generând 16 capitole ale unui roman scris de Lucian Dan Teodorovici.„Mustaţa lui Dalí și alte culori este o carte splendidă, un duet cum nu avem altul, despre puterea artei de a inventa realitatea, de a-i da un sens imaginând-o. Chiar imaginând-o după ce faptele s-au derulat. Un experiment de o frumusețe aparte, care caută să reîntregească unitatea privirii artistice asupra lumii noastre atât de atomizate.”, a scris criticul literar Bogdan Creţu în prefața cărții. Despre acest pictoroman, despre sursele de inspirație și despre modul în care au colaborat cei doi artiști, Anamaria Spătaru a purtat un dialog cu Lucian Dan Teodorovici.
Anamaria Spătaru: – Vă mărturisesc că imediat ce am văzut cartea, mi-am pus o întrebare: ce a fost mai întâi, textul sau pictura?
Lucian Teodorovici: – În mod cert pictura, pentru că tocmai din acest motiv este inedit proiectul, din punctul nostru de vedere: nu am mai mers pe ideea ca pictorul, artistul, să ilustreze o carte, ci am pornit în sens invers. Am stabilit de la bun început coordonatele proiectului astfel: pictorul a realizat o serie de lucrări, șaisprezece, iar eu am creat în scris o lume proprie, compusă din șaisprezece capitole, care să se-ntâlnească undeva în paginile cărții cu lumea imaginată de pictor. Aceasta a fost ideea și așa a funcționat colaborarea în cei aproape doi ani, pentru că atât timp a durat proiectul până la finalizarea lui printr-o carte. El va continua, sigur, dar suntem în momentul în care a apărut cartea, deci e primul rezultat concret.
Anamaria Spătaru: – Dezvăluiți-ne puțin din acest laborator de creație. Ați discutat, ați imaginat împreună, sau picturile au fost o totală surpriză pentru dumneavoastră?
Lucian Teodorovici: – La întrebarea aceasta aș răspunde: „da” și „da”. Iar asta pentru că primeam de la Felix lucrarea într-un anume stadiu, prin urmare îmi puteam face o idee, apoi puteam să vin cu propria imaginație, să conduc povestea în alt mod, plecând de la acel moment al lucrării. De la bun început nu mi-am dorit să-l „îndrum” cumva pe Felix – ne-am dorit să avem totală libertate creatoare. Poate părea ciudat, dar la rându-mi am avut-o, pentru că, așa cum spuneam, chiar dacă existau deja lucrările, am venit cu o poveste proprie. Nu neapărat una care să dubleze imaginația artistului, ci cu o poveste din spatele poveștii care mi se oferea prin lucrări. Deci răspunsul ar fi „da” și „da”, în sensul că, pe de o parte, am avut un proiect inițial general, discutat cu Felix, iar pe de altă parte, a fost de fiecare dată o surpriză momentul în care cele șaisprezece lucrări mi-au fost oferite, rând pe rând, spre a scrie pe marginea lor – și am ajuns la concluzia că se leagă foarte bine într-o poveste unitară.
Anamaria Spătaru: – În multe dintre cele șaisprezece picturi care sunt reproduse la finalul cărții într-un format mic, artistul are ochii închiși. Cum ați primit acest mic amănunt? A fost ceva care v-a inspirat în ceea ce ați scris?
Lucian Teodorovici: – Ar trebui să intru poate prea mult în poveste, pentru că de multe ori fac referire la privirea interioară, la privirea artistului, care se vede pe sine ca într-o oglindă în propriile lucrări, și risc să vorbesc acum despre metaforele cărții. Iar mie nu-mi place să vorbesc despre ceea ce am scris, pentru că vorbele, cel puțin așa cred în ce mă privește, sunt întotdeauna mai sărace decât atunci când mă aflu în postura de a scrie o carte. Dar, sigur, a contat foarte mult, e foarte important acest amănunt din picturi. Și eu cred că se vede foarte bine că l-am considerat la rândul meu important în povestea propriu-zisă.
Anamaria Spătaru: – Să ne referim puțin și la titlu: „Mustața lui Dali și alte culori”. Pe mine m-a trimis imediat cu gândul la acea întâmplare cu mustața lui Dali găsită intactă…
Lucian Teodorovici: – E atât de complicată povestea unui titlu al unei cărți scrise de mine… Vă spun sincer că întotdeauna titlul inițial nu mai are nicio legătură cu titlul sub care apare cartea, mi s-a-ntâmplat asta la fiecare volum pe care l-am scris. Ca să vă răspund direct la întrebare: are legătură mai mult cu ceea ce încerc să transmit la nivel simbolic în carte. Am scris în primul rând despre culoare, iar culoarea, din punctul meu de vedere sau, mă rog, din punctul naratorului de vedere, acoperă practic totul în povestea mea. Am făcut alăturarea aceasta între culoare și mustața lui Dali – care este deja un, să-i spunem așa, „obiect de cult” printre iubitorii de pictură – și poate suna ciudat, pentru că mustața lui Dali nu este o culoare, evident, dar este modul meu de a arăta că tot ceea ce cuprinde povestea naratorului este legat în primul și-n primul rând de culoare și de puterea pe care o are culoarea. Inclusiv asupra cuvintelor. Însă, pe lângă toate, vă mărturisesc că au existat vreo douăzeci de titluri diferite în toată perioada în care am lucrat la proiect, iar cel la care ne-am oprit a apărut, cred, cu câteva zile înainte de a fi cartea gata de trimis la tipar.
Anamaria Spătaru: – Vă mărturisesc ca în primele pagini am pus între paranteze pătrate o afirmație și anume aceea: „Și ar mai putea fi vorba în povestea noastră cumva și despre mine”. Și eu aici am închis paranteza, deși dumneavoastră continuați și spuneți: „Dar, nu este!”. Nu v-am crezut. Am avut dreptate să nu vă cred?
Lucian Teodorovici: – Aveți dreptate să nu mă credeți deloc în tot ceea ce afirm, pentru că nici n-ar trebui să mă credeți pe mine, ci pe narator. Dacă naratorul vă convinge că e așa, în regulă, dacă nu, iarăși e în regulă, pentru că, înainte de toate, important e cum se raportează cititorul la o carte. Acum, dacă vreți să fac o mărturisire, sigur că, până la urmă, citatul pe care l-ați dat ține și de un anume truc narativ, să-i spunem așa. E un mod de a invita cititorul să se raporteze cum crede el de cuviință la ceea ce urmează. Altfel, sigur că este despre mine, dar în cazul de față nu atât despre mine-scriitorul, cât despre mine-omul extrem de pasionat de pictură. Sau, până la urmă, pasionat de poveste, pentru că pictura, pentru mine, este doar un alt mod de a spune, prin culori, o poveste.
Anamaria Spătaru: – Venind vorba despre crezut sau nu, pe parcursul cărții ați înzestrat artistul cu puteri nebănuite, o putere de a vedea și de a înțelege lumea aproape suprarealistă, supraomenească. Nu v-a fost teamă că publicul nu va crede nimic din acestea, într-un moment în care artiștii sunt foarte coborâți în cotidian de imaginarul colectiv?
Lucian Teodorovici: – E o întrebare grea, mai ales prin ceea ce ați spus la final, dar ar trebui să intrăm în mult prea concretul situației și să vorbim despre o realitate pe care n-am vrut-o prinsă în niciun fel în carte. Da, e o problemă în momentul de față modul în care se raportează societatea la artiști în general, nu mă refer doar la pictori. Dar e o problemă pe care numai artiștii o pot rezolva, pentru că societatea nu e un concept care se modelează de la sine, ci prin contribuția cu care venim fiecare în parte. Inclusiv această carte este, până la urmă, un mod de a mă manifesta eu, de a se manifesta Felix în sensul celor spuse: anume de a avea noi înșine acces, dar și de a oferi altora acces către o lume altfel, o lume pe care fiecare artist și-ar dori-o reală. Altfel, nu, artistul din carte nu are puteri nebănuite. Artistul are exact puterile lui de artist și capacitatea lui de a vedea lumea aceea. Și, cum spuneam, prin fiecare creație, nu face decât să-i invite și pe alții în ea.
Anamaria Spătaru: – V-am întrebat asta pentru că totuși, uneori îl aduceți pe artist în cotidian, mâncând pâine cu parizer, și-n fața televizorului ș.a.m d.
Lucian Teodorovici: – Da, tocmai pentru a scoate în evidență cealaltă lume despre care vorbeam. E firesc, până la urmă, să fie diverse trimiteri spre ceea ce cititorul nu trebuie să facă vreun efort să recunoască. Dacă nu ai un mijloc de a te raporta la o realitate, cea pe care o știi, atunci nu poți să recunoști cealaltă lume, care ți se oferă, ca fiind altfel, nu?
Anamaria Spătaru: – La finalul cărții, însuși artistul se pune pe sine la păstrare pentru alte timpuri. Este poate o afirmație dulce-amară, să spunem. Pentru că ce concluzie tragem, că timpurile acestea nu vor fi pentru el…?
Lucian Teodorovici: – Știți, acum trebuie să revin la ceea ce spuneam anterior, anume faptul că îmi doresc foarte mult ca fiecare cititor al cărții să ajungă la o proprie concluzie. Până la urmă, mă gândesc că asta își dorește orice scriitor: nu să traseze el concluzii, ci să fie suficient de deschis către cititor, astfel încât să creeze posibilitatea unor concluzii. Prin urmare, eu nu pot decât să mă bucur de felul în care ați văzut dumneavoastră partea de final a cărții. Dar mai mult de-atât sigur că n-o să spun, căci, așa cum ziceam, cred că ăsta e rolul oricărui scriitor: acela de a deschide porți pentru imaginația altui creator. Iar asta pentru că cititorul, din perspectiva mea, este la rându-i un creator atunci când citește și se implică cu perspectiva proprie în narațiune.
