…Părintele a ţinut o rugă pentru sat, pentra ţară, pentru locuitorii văzduhului, pentru roadele pământului şi pentru mântuire. Cu capul plecat, privindu-şi bucheţelele de flori din mâini, copiii stau nemişcaţi în mici şiruri de câte 8-12 elevi, în funcţie de clase. În curtea şcolii, s-au instalat solemn tăcerea şi ruga. Este 1 octombrie, iar la Loman, judeţul Alba, a început festivitatea de deschidere a şcolii. Munţii Şureanu şi Cândrel fac complice cu ochiul către micuţii lor pieteni de peste vară.
1 octombrie. Într-o spiritualitate „de altitudine”, ascultăm „Te Deum-ul”, primul „clopoţel” care sună la şcoala din Loman. Vara s-a sfârşit demult, dar treburile pe munte, nu. Lomănarii din Alba au rămas cu oile pe Vârful lui Pătru, însă şi-au trimis copiii la şcoală, chiar dacă merg mai târziu de 15 septembrie. De când e lumea, de când este şcoală în munţii Şureanu, clopoţelul sună la 1 octombrie. Pentru ei, această zi a deschiderii anului şcolar, după ce au stat cu oile la stână din mai şi până în octombrie, este ca ziua Paştelui: sacră, emoţionantă, spirituală. Părintele îi binecuvântează pe elevi, pe profesori, părinţi şi săteni pentru „ca aceşti copii să primească hrana sufletească a ştiinţei de carte şi cunoaşterea adevărurilor folositoare pentru viaţă şi a devenirii lor ca oameni”. Lomănarii, oameni spătoşi şi viguroşi ca făloşii munţi de piatră, sunt din tată-n fiu ciobani şi nimic nu le va schimba vreodată datinile strămoşeşti. Păstoritul este singura lor ocupaţie şi aşa va rămâne atâta timp cât cineva va avea nevoie de osteneala păcurarilor şi atâta timp cât creşterea animalelor va rămâne raţiunea de a fi a acestor moţi din Apuseni. Aşa arată fericirea neprihănită a naturii şi oamenilor, iar acest lucru i-a determinat pe operatorii culturali să se preocupe de protejarea şi promovarea străvechii tradiţii a păstoritului, propunând să fie inclusă în lista Patrimoniului Mondial Imaterial al UNESCO.
Vatra, Partea întâia şi Partea a doua
Împreună cu cătunele Pleşi, Tonea şi Goseni, Loman aparţine comunei Săsciori, aflată nu departe de Sebeş şi de Lancrămul lui Blaga. Unele dintre ele sunt neelectrificate. Dar oamenii stau vremelnic în vatra satului, pentru că, în majoritatea timpului, bătătoresc cărările munţilor şi ale văii Sebeşului cu turmele de oi. Însuşi Lomanul este împărţit de sătenii lui în trei părţi distincte, în funcţie de timpul pe care-l petrec în aceste locuri. Unul este Vatra, locul de obârşie, Lomanul propriu-zis din vârf de munte, unde se află casele, şcoala şi biserica şi unde ei trăiesc în vreme de iarnă. Mai jos, la poalele muntelui, în Strungari, şi-au construit Partea întâia, un al doilea sat cu case şi acareturi, unde stau din mai până în iunie, cu oile şi cu familia, cât se pregătesc pentru urcarea la munte, moment al sărbătorii Măsuratul Laptelui. Acesta este un obicei prin care ciobanii se înţeleg cu proprietarii de oi şi vite câtă brânză o să primească la toamnă, când animalele vor coborî de la stână.
Din Partea întâia merg în Partea a doua, sus pe crestele munţilor, un alt fel de sat format din stâne, cu desagii, măgarii, merindele, nevestele, copiii şi mioarele. Aici este iarbă din belşug, iar păstorii nu mai coboară în Vatră decât târziu, în octombrie, la Sfântul Dumitru, pentru iernat. Copiii muncesc cot la cot cu părinţii lor. Încă de mici, când încă nu merg în picioare, lomănarii îşi iau copiii cu ei, îi pun în desagile cailor şi-i duc prin toate coclaurile Cândrelului, parcurgând peste 4600 hectare de teren, cât ţine hotarul Lomanului, coborând şi urcând de la 520 de metri până la 2300 de metri. De altfel, cuvântul Loman înseamnă om călare, după cum obişnuiau să-i denumească saşii pe ciobanii sebeşeni. Cei şase munţi din jur se populează în fiecare vară cu câteva mii de oi, cu câte 70 de vaci de stână şi cu numeroşi cai şi măgari. În acest peisaj, femeile băciţe şi copiii sunt foarte importanţi, deoarece ei mulg oile, pregătesc untul, brânza, urda şi fac toate muncile zilei, pe când bărbaţii păstoresc şi se luptă cu urşii şi cu lupii.
Sloi şi Virşli
Cândva, erau zece localităţi pe Valea Sebeşului care-şi deschideau şcolile la 1 octombrie şi le închideau la 15 mai. Anul acesta au mai rămas doar două şcoli „de transhumanţă”, Loman şi Strungari, şcoli cu internat, unde elevii din cătunele izolate din munţi rămân din octombrie până în mai. Bursa pe care o primesc le ajunge să-şi plătească mâncarea şi patul, însă părinţii îi aprovizionează cu saci cu ceapă, cartofi, carne şi alte lucruri de trebuinţă. Timp de 32 de săptămâni, cât ţine anul şcolar, elevii parcurg întreaga materie, recuperând în zilele de sâmbătă şi în vacanţa de iarnă. Aşa se petrec lucrurile de peste o sută de ani. După ce termină şcoala, unii dintre ei merg la liceu, la Sebeş, sau la Şcoala de Arte şi Meserii, la Săsciori, după care se întorc acasă pentru a merge în păstorit. “Doar copiii de la oraş visează, noi nu”, mi-a spus V.L. din clasa a VI-a, când i-am întrebat pe micuţi ce vor să facă în viitor, cum îl văd, cum se pregătesc pentru el şi la ce visează ei. Nu am înţeles ce-a vrut să spună copilul, de aceea am insistat să-mi explice de ce ei nu visează, pentru că nu există nici o deosebire între copiii de la oraş şi cei din munţi, toţi pot visa la fel. V.L. mi-a spus că ei muncesc foarte mult şi nu au timp să viseze, nici când mulg oile, nici când cosesc o brazdă-două de fâneaţă. Toată vara s-a trezit la ora patru pentru a mulge mânzerile şi a le da la strungă. Aceşti copii ai muntelui vor să rămână aici, în satul lor, cu părinţii şi cu oile lor. De aceea, datinile se păstrează în mod natural, viu, fără intervenţia agresivă a gadgeturilor de ultimă generaţie, fără a li se altera valorile spirituale la care se închină. Nedeile îi adună laolaltă pentru a celebra urcarea şi coborârea oilor de la munte, iar sărbătoarea de pe muntele Şureanu se păstrează încă de la începutul sec. al XVI-lea, la ea participând bacii şi băciţele cu copiii lor, păstori din stânele de la Şugag, Loman, Căpâlna, Sebeşel şi Valea Frumoasei. Pe Vârful Şureanu, ca şi pe Vârful lui Pătru, au loc nedei la 29 iunie şi la 15 august, când ciobanii urcă la stână pentru “împărţirea brânzei”. Tradiţia transhumanţei libere este încă un obicei autentic ce face regulile obştei, inclusiv desfăşurarea cursurilor şcolare în funcţie de timpul păstoritului, practică acceptată şi de autorităţi. Localnicii din Loman, ca şi cei din Mărginimea Sibiului şi Ţara Moţilor, îşi vor păstra datinile multă vreme de-acum încolo, poate modernismul lumii din jur, din care vor face parte cândva, nu le va transforma sufletul, lucru ce-mi aminteşte de Ghiţă, ciobanul din Jina, devenit vedetă peste noapte, după ce a fost personajul unei campanii de publicitate pentru telefonia mobilă. Sunt oameni şi copii minunaţi, şi asta se datorează naturii, obiceiurilor strămoşeşti şi satului în care trăiesc, iar ei, lomănarii mari şi mici, vin la slujbă, la biserică, îmbrăcaţi în portul tradiţional, simplu, sobru. Dascălul, prim-cântăreţ la biserică şi consilier la primărie, este cel care spune poruncile, adică, după slujba de duminică, transmite sătenilor hotărârile primăriei, de pildă, e nevoie de un baci, altul are nevoie de un cal, trebuie vaccinate animalele etc. Sunt multe lucruri de povestit despre Loman, un loc pur, neagresat, o lume cu o natură virgină, mirifică, despre şcoala lui de tranhumanţă şi despre oamenii săi. Ştiu că, acum, toamna, la Răvăşitul Oilor, de Sâmedru, ei fac Sloi, despre care se spune că este singura mâncare dacică, şi anume, pregătesc carne de oaie stearpă sau de berbec, pe care o fierb în ceaun, în seul ei, cu ceapă şi ardei, sare, piper, dafin, iar când se răceşte şi ia forma ceaunului o răstoarnă ca pe o mămăligă pe masă. Însă, nu poate fi mâncată fără pălincă şi ceapă roşie, iar deschiderea festinului o fac celebrii Virşli, un fel de crenvurşti afumaţi, condimentaţi cu boia şi usturoi, din carne de capră sau oaie, în amestec cu bucăţi de vită.
Târziu, după ce s-au înfruptat din merindele primite de la stăpânii lor, câinii ciobăneşti, paznicii mioarelor, se retrag la strungă pentru a-şi îndeplini obligaţiile de serviciu, iar păstorii încep să doinească din fluier. Copiii dorm fără vise.
Maria Dobrescu