Luni, 31 august 2020, de Ziua Limbii Române, între orele 16.00-19.00, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române din București (str. Nicolae Crețulescu nr. 8), va avea loc Maratonul de Poezie și Jazz, ediția a XII-a, difuzat în direct de Radio România Cultural. 22 de nume importante din generaţii şi geografii literare diferite vor susține lecturi publice de câte 5 minute. Sunt invitate 11 poete: Ioana Crăciunescu, Mina Decu, Anastasia Gavrilovici, Ioana Greceanu, Cătălina Matei, Rozana Mihalache, Iulia Pană, Alina Purcaru, Andra Rotaru, Amelia Stănescu și Florina Zaharia. Sunt invitați 11 poeți: Romulus Bucur, Teodor Dună, Sorin Gherguț, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Claudiu Komartin, Luca Ștefan Ouatu, Ioan Matiuț, Bogdan O. Popescu, Adrian Suciu și Robert Șerban. Vor susține recitaluri câteva dintre cele mai importante și mai autentice nume ale blues-ului și jazz-ului contemporan românesc: Maria Răducanu, Nadia Trohin, Cătălina Beța, Mircea Tiberian și Mike Godoroja & Blue Spirit. Amfitrionii Maratonului sunt Dan Mircea Cipariu și Ioan Cristescu. Art director: Mihai Zgondoiu. Producător: Anamaria Spătaru. Organizatorii Maratonului de Poezie și Jazz sunt Primăria Municipiului București prin Muzeul Național al Literaturii Române din București și asociația Euro CulturArt. Coproducător: Radio România Cultural. Proiect cofinanțat de AFCN (Administrația Fondului Cultural Național).
Eveniment cinstit de COTNARI!
Revista Observator cultural și AgențiadeCarte.ro sunt partenerii media ai evenimentului. „Condițiile speciale de prevenire a COVID 19 ne pun în situația de a oferi publicului interesat de Maratonul de Poezie și Jazz doar transmisiunea în direct pe Radio România Cultural, luni, 31 august 2020, între orele 16.00-19.00, și transmisiunea online a evenimentului. Vă mulțumesc pentru înțelegere.”, a declarat Dan Mircea Cipariu.
Continuăm seria de interviuri a Maratonului de Poezie și Jazz cu scriitorul Romulus Bucur:
În urmă cu 12 ani se lansa Maratonul de Poezie și Jazz. De-a lungul timpului, s-au succedat poeți și muzicieni contemporani, iar evenimentul a căpătat amploare. Care sunt primele imagini la care te gândești acum când spui Maratonul de Poezie și Jazz?
O ediție, nici nu mai știu din ce an, desfășurată la Teatrul de Operetă. Eram împreună cu regretatul nostru prieten Andrei Bodiu, și au participat de asemenea o serie de foarte tineri (pe atunci) poeți. Ne-a venit rîndul destul de tîrziu; ne-am întors în toiul nopții la hotel, și Andrei și-a pus alarma să sune, că în zori avea un tren de prins pentru a-și ține și tutorialele la învățămînt la distanță. Ceea ce a și reușit. Rezumînd, o imagine prin transfer de la personalitatea lui: ideea de maraton poetic, care i se datorează (din 2000 încoace), devotament față de poezie, profesionalism în organizare.
De la ediție la ediție, acest eveniment a adus pe scenă poeți și muzicieni într-un format care atrage un public divers, atât pe cel prezent la fața locului, cât și pe cel care ascultă transmisiunea live, la Radio România Cultural. Crezi că acest format de spectacol va influența modul în care vor fi gândite alte evenimente, în spațiul real sau virtual, în viitor?
Probabil că da. Și spun aceasta cu sentimente amestecate: e o formulă care a avut succes, deci poate fi preluată, ca o rețetă. Or, una e rețeta din cartea de bucate și cu totul altceva iese cînd ne apucăm să gătim. Adică, intră în joc calitatea ingredientelor, dozajul, experiența, creativitatea, cîte o mică abatere de la reguli. Deci, e de discutat de la caz la caz. Dar probabil că vom regăsi modelul.
În plină pandemie, fiecare poet invitat la Maraton va citi, timp de cinci minute, în direct la Radio România Cultural, poeme inedite sau deja publicate. Tu ce ai ales?
Nu știu. În primul rînd nu știu ce poeme anume voi citi, ținînd seama de limita celor cinci minute. În al doilea rînd, nu mi-e clar ce mai înseamnă în zilele noastre poeme publicate: în Roma antică, publicarea putea fi considerată lectura lor în public; pînă acum, am citit din poemele mai noi la vreo două maratoane online și am înregistrat unul, cu scop promoțional. Apoi, am publicat două poeme în revista online opt motive și am postat cîteva pe Facebook. Nu-i vorba neapărat de conservatorism, dar publicarea online mi se pare cumva evanescentă: ajunge o pană serioasă de curent, un atac informatic, dispariția din orice motive a unui site, ca totul să fie pus sub semnul întrebării. Cu aceste rezerve, zic că poeme inedite.
Ai scris în aceste luni în care distanțarea socială a trebuit să fie adoptată de noi toți? Unii dintre participanții la Maraton au trăit și timpuri cu alte restricții, alții acum s-au confruntat pentru prima dată cu îngrădiri ale libertății.
Prima reacție a fost firește că am scris. După aia, m-am întrebat stai puțin, ce vrei să spui cu firește? Am scris un pic mai intens, un pic mai conștiincios decît de obicei, din cauza unei duble presiuni, cam ca în toamna lui 1994, cînd în vreo două luni și jumătate aveam, în bună măsură, gata Dragoste & Bravură: pandemia & biografia. Restricțiile nu m-au marcat (cel puțin așa înclin să cred): mi-am mai impus în diferite momente așa ceva, astfel că nu mi-e greu să stau zile întregi în casă, citind și scriind. Iar de îngrădirea libertății, ce să spun? Am văzut-o deja timp de ani buni, sper că m-am maturizat în așa măsură încît să știu că libertatea absolută e o iluzie, și, cînd chiar nu mai pot răbda, îmi cînt în cap un cîntecel motivațional, despre zona unde libertatea chiar nu poate fi îngrădită, Die Gedanken sind frei.
Uneori, scrisul se află în centrul vieții, iar alteori nu mai poate ocupa acest loc. Ai trăit perioade mai bizare decât cele de acum?
Nu știu. În imaginație, și anume una stimulată de lecturi, probabil că da. În realitate, ezit să mă pronunț – poate vara lui 1988, a lui 1989… Ambele, în ceea ce mă privește, cu un anumit regim de izolare, cu întîmplări prin care am trecut, cu lucruri ciudate petrecîndu-se în jurul meu. Și atunci mai degrabă nu am scris decît am scris. Dar ceva din experiența respectivă s-a transferat ulterior în poezie.
Cum refaci relația izolare/alienare – scris – spațiu exterior?
Nicicum. Nu cred că e nevoie: e vorba de locul meu în lume, așa cum mi-l percep, în urma frecventării destul de conștiincioase a lumii extrem-orientale. Să zicem, non-dualitatea buddhismului zen. Sau Calea, Dao, a lui Laozi. În momentul în care realizezi, fie și pentru o clipă, că ești o părticică a acestei lumi, care poate funcționa perfect împreună cu tine, care poate funcționa perfect, dar altfel, fără tine, atunci îți pui întrebarea ce contează cu adevărat? Și îți răspunzi că nu mare lucru. Clipa de față și implicarea ta totală în ea, de parcă ar fi ultima. Și chiar poate fi.
Un loc – imaginar ori real – unde-ți dorești să poți scrie sau citi în curând ar fi…
… conacul de la țară din preajma Florenței, cu un grup bine selectat de prieteni (și cu rezolvarea problemelor de aprovizionare și gospodărie, în așa fel încît să nu se ajungă la conflicte); o casă plină cu cărți, adunate de-a lungul generațiilor, și unde, deschizînd una, să găsesc un semn de carte din mătase, cu o fată pictată pe el, care să se materializeze; o insulă unde n-am fost (Rhodos) sau una unde am fost (Creta), unde lumea, soarele, marea, natura, vestigiile să-mi spună povești pe care să le ascult și, pe cît pot, să le spun mai departe.
adică
urme de pix pe hîrtie linii începînd să capete sens
forme de vreun fel le poți numi și
cuvinte adică
produsul unor influxuri nervoase
adică semnale electrice care traduc ceea ce vezi auzi
și așa mai departe
în ceea ce gîndești ceea ce se traduce din nou
în semnale electrice în punctulețe luminoase
pe ecran (trebuie să le numești pixeli)
în variații de magnetizare ale unui fragment de hard disk
sau în ceva
mai complicat pentru care n-ai cunoștințele
necesare eventual în puncte pe hîrtie
adică ajungem de unde am plecat
şi sentimentele pasiunile emoţia cu alea ce facem
nimic sînt şi ele pe undeva printre
impulsurile electrice adormim stingem
calculatorul telefonul murim oricum hîrtia
nu mai e în vogă iar fabricarea ei produce CO2
pînă la urmă
formele se risipesc ca ceaţa dimineaţa
se întorc în neant foi de carte sfîșiată
de roțile metroului zburînd cu încetinitorul
în toate direcțiile
_
Romulus Bucur (un soi de autobiografie)
Versiunea scurtă: născut la Arad, pe 11 mai 1956, absolvent al Liceului „Ioan Slavici” din Arad (actualmente Colegiul Naţional „Moise Nicoară”), în 1975, şi al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti în 1980 (specializarea română-engleză). Profesor de literatură română la Liceul Industrial nr. 1 din Arad (1980-1990), redactor la revista de cultură Arca (din 1990), apoi redactor-şef adjunct, lector la Universitatea „Transilvania” din Braşov (din 1997), conferențiar, la aceeași universitate (din 2019), doctor în filologie, cu o teză despre imaginea de sine a evreului român, urmărită la Mihail Sebastian şi N. Steinhardt. Debut în România literară, împreună cu o serie de colegi din Cenaclul de Luni, cu o prezentare de Nicolae Manolescu (1978), apoi în volumul colectiv Cinci (1982), împreună cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina. Volume (versuri): Greutatea cernelii pe hîrtie (1984), Literatură, viaţă (1989), Dragoste & bravură (1995), Cîntecel(e). Fast-food poems (1998), Cărticică pentru pisică (2003), Poeme alese (1975 – 2005) (2008), O seamă de personaje secundare (2009), Arta războiului (2015), Opera poetică (2017), Odeletă societății de consum (2018). Tocmai a încheiat, dar încă nu l-a încredințat editurii, un nou volum, Despre prieteni & singurătate. Majoritatea au luat diferite premii. Nu-mi mai bat capul cu înşiruirea lor. Tot volume (critică și eseistică): Poeți optzeciști (şi nu numai) în anii ’90 (2000), Opus Caementicium (2016), Glose (2017). Odeletă societății de consum, carte apărută la Editura Tracus Arte, a primit Premiul Cartea de poezie a anului 2018.
