Robert Șerban: „Sunt un fel de licantrop, unul care n-are nevoie de lună, ci de ochelari și veioză”

Eveniment cinstit de COTNARI!

Continuăm seria de interviuri a Maratonului de Poezie și Jazz cu scriitorul Robert Șerban:

În urmă cu 12 ani se lansa Maratonul de Poezie și Jazz. De-a lungul timpului, s-au succedat poeți și muzicieni contemporani, iar evenimentul a căpătat amploare. Care sunt primele imagini la care te gândești acum când spui Maratonul de Poezie și Jazz?

Cum vin rar în București și cum, implicit, rar mă revăd cu prietenii din capitală, Maratonul de Poezie și Jazz a fost și este momentul în care am șansa să stau față în față cu o parte dintre ei, să ne strângem mâinile, să povestim, să facem planuri, să le ascult, celor care citesc, poeziile, să ne zâmbim, ba chiar să mergem, la finalul maratonului, la un pahar de vin, care să confirme legea vaselor comunicante. Dar cadrul de început al acestui film, prima imagine ce îmi apare în minte este cea cu poetul și prietenul Dan Mircea Cipariu zâmbindu-mi și spunându-mi: „Bimbirelule, bine ai venit!”

De la ediție la ediție, acest eveniment a adus pe scenă poeți și muzicieni într-un format care atrage un public divers, atât pe cel prezent la fața locului, cât și pe cel care ascultă transmisiunea live, la Radio România Cultural. Crezi că acest format de spectacol va influența modul în care vor fi gândite alte evenimente, în spațiul real sau virtual, în viitor?

Eu știu că influența există, deja. Nu mai departe de orașul meu, Timișoara. După modelul maratonului, aici, în Banat, s-au organizat, de către Asociația „Memoria Culturii”, mai multe ediții de JazzPoetry, evenimente în care o serie de poeți au lecturat, în diferite spații și locuri (inclusiv pe malul Dunării), în contexte muzicale, pe improvizații de jazz, între piese de jazz. Sincretismul, colajul poezie-muzică sporește spectaculozitatea unui recital, îmblânzește receptarea poeziei, pune anumite accente, atrage public. E important să deschizi uși pentru poezie, iar muzica de jazz e o ușă care nu scârțâie.

În plină pandemie, fiecare poet invitat la Maraton va citi, timp de cinci minute, în direct la Radio România Cultural, poeme inedite sau deja publicate. Tu ce ai ales?

Dragă Andra, dă-mi voie să merg, cum se zice în lumea pronosticarilor, la surpriză.

Ai scris în aceste luni în care distanțarea socială a trebuit să fie adoptată de noi toți? Unii dintre participanții la Maraton au trăit și timpuri cu alte restricții, alții acum s-au confruntat pentru prima dată cu îngrădiri ale libertății.

E o întrebare firească, fiindcă trăim nefiresc, cu masca pe figură, atenți să nu punem mâna pe ceva, să nu fim atinși de cineva, să nu ni se pătrundă în spațiul aerian personal. E normal să fim curioși cum se descurcă alții în paradigma asta. Am mai fost întrebat și am spus că scriu de pe la 12 ani și că, prin urmare, am un antrenament al întâlnirilor dese cu pereții (nu violente, ci doar din priviri), cu mobilierul și cu gândurile mele, ziua sau, mai degrabă, noaptea. Am avut, ani după ani, parte de frig, lipsuri, întuneric, dictatură, teamă. În decembrie 1989 aveam 19 ani, știam cum arată viața-n beznă, la lumina lumânării, a lămpii sau a felinarului. Doar foamea n-am făcut-o, că posedam – eram din cartelul celor cu cartelă – dreptul la o jumătate de pâine pe zi și magiun era în debara. Prin urmare, cu toate că, iată, am niscai antrenament, iar memoria încă nu mă lasă să uit și lucrurile urâte prin care am trecut, nu mi-a fost deloc simplu să mă adaptez noului spectru al bolii și al morții, să citesc, zilnic, în media, despre chinurile prin care au trecut unii oameni, să văd cifre care creșteau de la zi la zi, cifre ce reprezentau semeni care au murit ori sunt bolnavi, erau în carantină ori în reanimare. Când ai doi copii de 9 și 13 ani, când părinții ți-au „sărit” de 70 de ani, când temperamentul ți-e de om atent și grijuliu cu cei din jur, claustrarea prin care am trecut n-a fost chiar o vacanță. Chiar dacă am avut la îndemână biblioteca personală și am citit mult, am văzute câteva filme bune, chiar dacă am socializat pe Facebook și m-am uitat pe geam, chiar dacă am și scris, n-am fost deloc liniștit. Când în spectrul unei amenințări intră și cei dragi, când o boală bântuie și nu există antidot pentru ea, inima se face mai mică și bate mai repede.

Uneori, scrisul se află în centrul vieții, iar alteori nu mai poate ocupa acest loc. Ai trăit perioade mai bizare decât cele de acum?

Da, am trăit, în adolescență, cum ți-am spus. De prin 1983, iarnă de iarnă, ni se lua curentul, zilnic, de pe la 18, până după ora 23. Căldură nu era (fiindcă nu era curent), gaz, nu (buteliile se dădeau pe cartelă, abia de ne ajungea pentru gătit), apă caldă nu era, mâncare nu era. Pur și simplu dârdâiam de frig în casă, deși stăteam în apartamentul de bloc cu căciula pe cap și cu mănușile în mâini, îmbrăcat ca afară. Doar cizme n-aveam, însă le înlocuiam cu ciorapi groși de lână, făcuți de către bunici. Îngheța apa-n paharul de pe noptieră! Citeam la lumânare sau la felinar. Stăteam sub plapumă și citeam, ăsta era singurul lucru pe care-l puteam face. În pauza de lectură, ieșeam de sub plapumă și făceam flotări, ca să mă dezmorțesc. Nu exagerez. La un moment dat, începeau să curgă lacrimi din ochi, fiindcă gazul lampant face fum, lumina era chioară, iar frigul „ajută” și el glandele lacrimale. Iar asta se întâmpla seară de seară, în toate iernile, lungile ierni de altă dată. Cam bizar, nu?

Cum refaci relația izolare/alienare – scris – spațiu exterior?

Nu vreau să mă dau mai lovit decât sunt. Merg la serviciu zilnic, stau acolo 8 ore, interacționez cu oamenii, îmi fac munca pe care trebuie să o fac, port mască în toate spațiile închise, ies în weekend cu copiii în afara Timișoarei sau prin parcurile ei, ne jucăm, ne… distrăm, păstrând tot felul de distanțe și fiind precauți. Scriu noaptea, sunt un fel de licantrop, unul care n-are nevoie de lună, ci de ochelari și veioză. Și de cărți bune de poezie. Toate-mi sunt pe aproape, uneori chiar și muza. Sunt, însă, îngrijorat că pandemia nu s-a stins, că a revenit cu forță, sunt îngrijorat că o parte din semenii mei nu poartă mască, că o altă parte cred că sârma de la mască e antenă 5 G și că oculta manipulează o lume întreagă, de la șefii de state, până la asistentele medicale. E cam aiurea să-ți vezi nestingherit de lumea ta interioară, când afli ce lumi au alții în cap. Dar, mă adaptez, ca tot omul trecut prin fel de fel de povești, nu puține trăite în semiîntuneric.

Un loc – imaginar ori real – unde-ți dorești să poți scrie sau citi în curând ar fi…

Un loc – imaginar ori real – unde-mi doresc să pot scrie sau citi în curând ar fi Viena. Am ales-o fiindcă mi-e dor de ea, o știu bine, îmi place, am scris acolo, când am avut, în 2013, o rezidență de o lună. E un oraș minunat, plin de surprize și de locuri în care aș sta, aș tot sta. Împliniți și dorințe, doamna Andra Rotaru, precum zânele? Se poate o Viena?

Acasă, în Colorado

și tata ce mai face
o întreb pe mama
după ce aud că s-a oprit din plâns

e bine
acum e în grădină
culege gândacii de pe cartofi
fiindcă-i nenorocire
și îi pune într-o cutie
ca să îi trimită înapoi
acasă la ei
în Colorado

tac descumpănit câteva clipe
credeam că
în copilărie
am izbutit să îi adun eu pe toți

_

Robert Şerban (1970) este scriitor și jurnalist. Președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont, publicist-comentator al revistei Banatul Azi și realizatorul emisiunii culturale de televiziune „Piper pe limbă” (TVR Timișoara și TVR 3).
Cărți publicate: Fireşte că exagerez (ed. Excelsior, poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), Odyssex (ed. Marineasa, poezie, 1996), Piper pe limbă (ed. Brumar, interviuri, 1999, Premiul Filialei Timişoara a USR), Pe urmele marelui fluviu (ed. Fundaţiei Pro, coautor, poezie şi proză, 2002), Timişoara în trei prieteni (Brumar, coautor, împreună cu Dan Mircea Cipariu şi Mihai Zgondoiu, poezie, 2003, Premiul Poesis), A cincea roată (ed. Humanitas, interviuri, 2004, Premiul filialei din Timişoara a USR), Barzaconii / Anus dazumal (ed. Hartmann, proză, 2005), Cinema la mine-acasă (ed. Cartea Românească, poezie, 2006, Premiul Observator cultural, Premiul Filialei Timişoara a USR; ediţia a II-a, ed. Tracus Arte, 2019), Athénée  Palace Hotel (Brumar, teatru, coautor, împreună cu Alexander Hausvater, 2007), Ochiul cu streaşină (ed. Tritonic, publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic/ Ein karren beladen mit nichts (Brumar, poezie, coautor, împreună cu Ioan Es. Pop şi Peter Sragher, 2008), Moartea parafină (Cartea Românească, poezie, 2010, Premiul Luceafărul de dimineaţă, Premiul Filialei Timişoara a USR), Naraţiunea de a fi. Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă (Humanitas, 2013), Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu (Brumar, 2014), Timișoara. [20] Artiști ai Generației ’80 (Fundația Interart Triade, critică de artă, 2015), Puțin sub linie (Cartea Românească, poezie, 2015, Premiul pentru poezie al Radio România Cultural, Premiul Ateneu, Premiul Filialei Timișoara a USR), Livius Ciocârlie. Uneori îmi vine să râd. Dialoguri de Robert Șerban (Brumar, 2015), La Tolce Vita. Robert Șerban în dialog cu Marcel Tolcea, (ed. Universităţii de Vest, 2016), Vorbesc în gând, cu voce tare. Dialog de un cristian (ed. Casa de Pariuri Literare, 2016), Ascuns în transprență (ed. Polirom, poezie, împreună cu Pavel Vereș – digital art, 2017), Prozator din silă. Viorel Marineasa în dialog cu Robert Șerban (Casa de Pariuri Literare, 2017), Tata, eu glumesc serios! – Tudor Șerban la vorbă cu Robert Șerban (Polirom, 2018), Cele patru aripi ale bunicii (ed. Cartier, 2018), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, poezie, 2018, Premiul pentru poezie agenţiadecarte.ro). Cărți de poezie publicate în străinătate: Heimkino, bei mir (Pop Verlag, Germania, 2009), Биоскоп у мојој куђи/ Cinema la mine-acasă (ed. Meridijani, Serbia, 2010), Illatos koporsó (ed. L’Harmattan, Ungaria, 2012), Feintod (Pop Verlag, Germania, 2018), Nah an der Gürtellinie (Pop Verlag, 2018), Ein plötzlich erlöster Glücksritter (Pop Verlag, 2018), Azbest (ed. Agora, Serbia, 2019). În 2015, a publicat, în limba franceză, La mort parafinne (Vinea Editions, ediţia a II-a, 2019).