Bogdan Ghiu: „Arta propune contra-crize”

Continuăm seria de interviuri a Maratonului de Poezie și Jazz cu scriitorul Bogdan Ghiu:

În urmă cu 12 ani se lansa Maratonul de Poezie și Jazz. De-a lungul timpului, s-au succedat poeți și muzicieni contemporani, iar evenimentul a căpătat amploare. Care sunt primele imagini la care te gândești acum când spui Maratonul de Poezie și Jazz?

Am participat cu mare plăcere, cu bucurie, la Maratonul de Poezie și Jazz ori de câte ori am fost în țară ca să pot lua parte la el. Iar când nu am putut, mi-a lipsit și am suferit. Nu glumesc, nu exagerez! Maratonul este un eveniment al cărui principal merit este, poate, unul mai puțin evident: acela de a fi reușit să devină o tradiție, altfel spus să se instituționalizeze. În lipsa crasă de interes, pricepere și creativitate față de cultură, pentru punerea culturii în situația firească de comunicare de care are nevoie, pe care o manifestă, cronic, în România, instituțiile oficiale, instituții informale precum Maratonul de Poezie și Jazz sunt esențiale, vitale, și sunt trăite, doar aparent paradoxal, cu atât mai intens de fiecare dată când au loc cu cât se repetă anual. Sunt ca niște Saturnalii ale poeziei, ca niște Dionisii, imprimă ritm, deci periodicitate, stabilitate, anului literar. Literatura și poezia, în special, tânjesc să-și trăiască situația de comunicare pe viu, pentru că scrisul, chiar dacă manent, ne ține la distanță: aceasta este condiția scrisului, e aproape ca un șantaj. Deci scriitorii, poeții în special, pentru că ei sunt cei care refac, cu atât mai important și mai dificil cu cât o fac în scris, rostirea vie – ca și cum ne-am putea vorbi unii altora fără intermediari profitori –, au nevoie și adoră să se întâlnească, să restabilească legătura, contactul (și să reînnoiască, astfel, contractul): unii cu alții și cu publicul iubitor (atât cât e – trebuie spus acest lucru, ca să nu ne îmbătăm cu apă de trandafiri – într-o cultură de rușine precum cea română actuală, ultima din Europa la consumul de carte). Tocmai de aceea, cea mai intensă senzație, cea mai puternică imagine despre Maraton este aceea a căldurii și a emoției reîntâlnirii, între noi, bucuria revederii colegilor dragi de competiție literară, și a cititorilor-ascultători în fața cărora „concurăm” și „ne dăm în spectacol”, încercând permanent să dăm ce-avem mai bun (iar dacă n-avem, să inventăm).

De la ediție la ediție, acest eveniment a adus pe scenă poeți și muzicieni într-un format care atrage un public divers, atât pe cel prezent la fața locului, cât și pe cel care ascultă transmisiunea live, la Radio România Cultural. Crezi că acest format de spectacol va influența modul în care vor fi gândite alte evenimente, în spațiul real sau virtual, în viitor?

Maratonul de Poezie și Jazz a creat, deja, școală, iar modelul pe care el l-a impus are toate șansele să devină de o actualitate nebănuită în condițiile reformatării modelului comunicațional al culturii ca urmare a pandemiei. Maratonul are deja un trecut remarcabil, dar cel mai mult sunt sigur că are viitor. Iar asocierea Radioului Public, nu neapărat a Televiziunii (care, dacă ar fi marșat, bănuiesc că nu ar fi fost refuzată), mi se pare legată mult mai consubstanțial de ceea ce spuneam mai sus, anume rostirea vie, dincolo sau dincoace de imaginea-flux care te poate „fura” și distrage: poezia fiind cuvânt rostit, vorbire vie, Radioul nu poate decât să-i intensifice acțiunea și să-i susțină, potențându-i-le, efectele, dat fiind că ne ajută să ne concentrăm asupra spuselor celui care ne vorbește direct dinăuntrul nostru, poetul. Iar aceasta ar putea fi chiar una dintre definițiile poeziei: Radio interior.

În plină pandemie, fiecare poet invitat la Maraton va citi, timp de cinci minute, în direct la Radio România Cultural, poeme inedite sau deja publicate. Tu ce ai ales?

Perioada pandemiei a fost, pentru toți, pentru întreaga lume, la o magnitudine a egalizării condițiilor și a reducerii lor la cel mai mic numitor comun (dezvăluind, tocmai de aceea, și mai acut abisalele inegalități care distrug, activ, lumea) nemaiîntâlnită nici măcar în timpul războaielor mondiale sau al totalitarismelor secolului al XX-lea, o perioadă structural, fundamental „literară”, dat fiind că, nemaiputând să ne întâlnim ca să grăim și să sporovăim, a trebuie să ne purtăm, toți, ca acei supremi artiști ai distanței și ai absenței care sunt scriitorii. Cu toții am devenit, în această perioadă, „poeți”. Deci rolul poeților a redevenit, cel puțin potențial, unul esențial. Numai la restriște, sub tiranii sau după dezastre, realizăm importanța artelor, după care ne putem permite luxul normalității de a le uita, de a le neglija, de a trăi „fără artă” (în toate sensurile acestei sintagme). În această perioadă, eu unul am citit și am scris ca un apucat, de toate, pentru că sunt de părere că pandemia trebuie trăită ca o șansă de neratat. O să mă explic de ce (și cum) într-un eseu, Pandemiocrația, care va apărea toamna aceasta la editura Tact. Dar am scris și destul de mult și destul de interesant, pentru mine, poezie, așa că la Maraton voi citit lucruri noi. La situații total noi nu putem veni cu lucruri vechi, nu?

Ai scris în aceste luni în care distanțarea socială a trebuit să fie adoptată de noi toți? Unii dintre participanții la Maraton au trăit și timpuri cu alte restricții, alții acum s-au confruntat pentru prima dată cu îngrădiri ale libertății.

Am scris, cum spuneam, ca un nebun, încercând să înțeleg șansa, oportunitatea politică, economică, socială, deci înainte de toate morală, pe care o reprezintă, cum spuneam, pandemia. Dacă am fi cu adevărat oportuniști, nu doar niște mărunți combinatori existențiali, nu am rata această ocazie unică, acest imens eveniment cu atât mai revoluționar cu cât nu este făcut de revoluționari „de profesie”. Restul, în poeme și în eseu! Du bon usage de la Pandemie!

Uneori, scrisul se află în centrul vieții, iar alteori nu mai poate ocupa acest loc. Ai trăit perioade mai bizare decât cele de acum?

Eu mi-am început existența în situația bizară a național-comunismului românesc, care era o ficțiune, un act ratat (tocmai de aceea înfăptuit, realizat) de artă, sunt crescut, pot spune, în regim de excepție, deci ador astfel de perioade, de momente. De fapt, arta propune contra-crize. Iar atunci când crizele provocatoare, incitative lipsesc, îmi creez singur, la scară redusă, echivalente ale lor, pentru a putea să creez contra-crizele culturale corespondente. Dar nu despre criză e vorba în artă, în general? Sau am ajuns să scriem de parcă am merge la serviciu, piață, terasă?! Business as usual, se spune, dar de ce neapărat business și de ce as usual? Scrisul e infectare cu viață, pentru că viața a ajuns să fie pustiu și mortificare, business as usual. „Uzualitatea” uzează.

Cum refaci relația izolare/alienare – scris – spațiu exterior?

Eu ador să mă mișc, în mic și în mare, adică prin oraș și între (și printre) orașe. Cel mai mult, singura poate, mi-a lipsit mișcarea, mai exact mersul, care mă ajută să gândesc, să produc nou. Ador acum că pot fi, ca în fiecare an vara, la Constanța, și fac zilnic pași de-a lungul liniei instabile, asemenea traducerii, dintre pământ și apă.

Un loc – imaginar ori real – unde-ți dorești să poți scrie sau citi în curând ar fi…

Arles (Collège International des Traducteurs Littéraires). Am programat sejurul în septembrie, să vedem dacă o să și pot să ajung. Dacă mă ajută conjurația obiectivă dintre conaționali și politicieni. Că de popor, națiune și oameni de stat nu prea poate fi vorba…

am aflat deci că suflarea mea
te poate îmbolnăvi
te poate ucide
așa că am ales să îți scriu
dintotdeauna eu scriu
dintotdeauna am grijă de tine
să nu te îmbolnăvesc
să nu te ucid

_

Bogdan Ghiu (n. 5 iulie 1958, Bucureşti) este poet, eseist (literatură, filosofie, media, artă contemporană, arhitectură şi urbanism), traducător, teoretician și pedagog al traducerii, jurnalist, realizator radio-tv. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Bucureşti şi a studiat filosofia sub îndrumarea lui Jacques Derrida la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. Membru al Generaţiei `80 şi fost membru al Cenaclului de Luni. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al comitetului de conducere al PEN Club România (responsabil „Traducere și Drepturi Lingvistice”), al ATLAS (Association pour la Promotion de la Traduction Littéraire, Franța) și președinte ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari). Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural”. În prezent, titular al rubricilor săptămânale „De-clic(k)/Atelier deschis” (Observator cultural), „Evul Media” (www.liternet.ro) şi al rubricii zilnice de cultură urbanistică „Unde ne oprim în Bucureşti” (Radio România Cultural); colaborator permanent al revistei Arhitext (www.arhitextdesign.ro) și, ocazional, al revistei Sinteza. Pionier, imediat după Revoluție, al cronicii TV în România: „Ochiul de sticlă” (revista 22, 1990-1991), „Media” (revista Epoca, 1990-1991), „TV (Totul de vânzare)” (revista Dilema, 1993-1998). În 2019 a publicat, la Editura Nemira, volumul de poezie Cu Orice e posibil. În 2020 îi va apărea eseul Pandemiocrația. Kairos și vidul împărtășit (Contracriza 2).