Vacarmul unei vieţi trepidante naşte o dorinţă firească: pacea lăuntrică. Doar în Grădina Smereniei putem avea şansa deplinei purificări, a isihiei, a înfloririi fiinţei spiritualizate, care devenim. Şi-atunci, numai atunci, putem simţi aroma binecuvântărilor îngereşti, prin împăcarea sinelui cu sinea. În acest spaţiu fascinant şi binecuvântat, am putea avea şansa de a ni se dezvălui frumuseţea şi înmiresmările florilor pe care, un mare scriitor creştin, Alexandru Lascarov-Moldovanu, le-a numit florile „lepădărilor de sine”, florile „mărinimoaselor uitări ale jignirilor primite” şi florile „luminoaselor renunţări”. Doar acolo, şi numai acolo, în ceasul marilor taine, mireasma lor etern liniştitoare ne va îmbrăţişa şi-o aură divină va radia asupra-ne, protector.
Iar, Tu, Eminule drag, cu certitudine, după durerea răsfrântă asupra-ţi – gândind la calvarul perioadei finale, pământene –, de la 28 iunie 1883 şi până la 15 iunie 1889, găsit-ai, în sfârşit, alinarea binecuvântată. În Grădina Smereniei, sub protecţie divină. Cu certitudine!
Acolo, în acea cetate a liniștii și împăcării sufletești, te simţi departe de tot ce e omenesc, adică de „locaşul pătimirilor” (Pe gânduri ziua), îndurate, pe nedrept într-acest spaţiu al terestrului. Al acestui terestru, pe care Cartea Cărților îl numește „așternut al picioarelui” Mântuitorului. Pentru tine, vrutu-s-a altfel!
În sfârşit, te afli departe de calvarul cotidian, de acele „drumuri” „troienite” ale nimicniciei („Timpul”, 11 decembrie 1877), înstrăinat de orice mască a vreunui Ianus, cu hlamidă de „malonest”(„Timpul”, 15 iunie 1883).
În acel spațiu divin, nu te mai frământă „sâmburele lumii”(Mureșanu), „cumpenile vremii”, inegalitatea, multiplele zvârcoliri deşarte.
Acolo, nu mai dorești afla cum se „ţesehaina vremei”(Gemenii) şi cât de adânc sapă-n minuscula fiinţă „viermele-ndoielii”(E împărțită omenirea).
Nu mai retrăiești acel „vis dureros de foc” (Să țină încă o dată) care macină ființa până la epuizare.
Nu mai ești nevoit să suporți acele interminabile frământări despre cum este „a gândi – gândire”, bineștiind că gândirea este „un act, un murmur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară”(Archeus).
Nu te mai preocupă acele cotloane, pe care pământescul îl numeşte adevăr.
Nu mai scotocești în juru-ţi, încercând acea dezlegare nedezlegată – în veci de veci, pentru a afla „Care-i adevărul?”
Nu te mai preocupă politicul, nevoit a-l compara cu… femeia – „măr de ceartă /cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă” (Antropomorfism)!
Acolo, în grădina cea eternă, Poezia devine doar plăcere, şi nu „interval” „între” şi „între”, ci pură şi divină plăcere.
În mod cert, Acolo, retrăieștiIstoria unei lacrime, însă la alte dimensiuni şi într-un alt context, posibil, cu acelaşi nostalgic gând. Constatarea e certă.
Viaţa ta rămâne conservată „într-o lacrimă”.
În acest tărâm al liniştii depline, al iertării, al smereniei, al purificării, ai constatat deja că virtutea nu-i o simplă „poveste”(Urât și sărăcie), ci dimpotrivă, este chintesenţa vieţii!
Amintirea Ta, Mihai Eminescu, al nostru, al tuturor Românilor, in aeternum,înflorește la fiecare 15 iunie, degajând parfumul sfintei recunoștințe!
Livia Ciupercă
Foto: D.J.A.N. Iaşi, Secțiunea Stampe – Nr. inventar: 4767/1950
Monumentul lui Mihai Eminescu din faţa Universităţii Mihăilene Iaşi, operă a sculptorului Ion Schmidt-Faur, prin implicarea directă a Preotului protoiereu Emilian Vasilovschi și a colonelului (general) Constantin Manolache.
Dezvelirea Statuii s-a produs într-o zi geroasă de iarnă, duminică, 8 decembrie 1929, fără niciun ceremonial.
